Nu o singură dată, ci de mai multe ori m-am întrebat în ce fel se manifestă,  psihologic vorbind, bolile acestea care te fac să uiți de propria existență. În cazul de față, mă refer la Alzheimer, maladia care îți suprimă gândurile, trăirile, amintirile și, în final, pe tine, ca întreg. În cazul oricărei boli de acest gen, cred că suprimarea sinelui e mai mult o ușurare, decât un chin. Chinul e atunci când știi ce ți se întâmplă, refuzi să crezi că-i adevărat, dar ești obligat să trăiești alături de procesul propriei desfigurări psihice.

Dacă scrii, trebuie să citești cartea asta

”Ținutul pustiit” a fost, întâi de toate, o experiență minunată pentru mine, ca scriitoare. Cartea nu numai că are o structură complexă, dar și personajele, planurile narative sunt la fel. Orice scriitor cunoaște faptul că, fără citit, nu există scris (sau, cel puțin, nu de bună calitate). De aceea, pentru cei care scriu, analiza complexității tuturor trăsăturilor de mai sus este, fără doar și poate, un exercițiu constructiv.

Acțiunea începe în prezentul lui Jake Jameson, un bărbat aflat în pragul pensionării, în urma unei prestații excelente de arhitect, care se luptă cu el însuși pentru nevoia de a-și aminti și cele mai mici evenimente din viața lui. În timpul unui zbor cu avionul pe deasupra pădurii Quail, care se află în plină defrișare, psihicul lui Jake este asemănat cu mulțimea copacilor care cad, doborâți, pe pământ. Cam ăsta ar fi un prim indiciu cu privire la conținutul cărții, deși unul destul de subtil.

Stilul de scris al Samanthei pur și simplu te lasă fără cuvinte.

Pe măsură ce cartea avansează în conținut, pătrundem, așadar, în complexitatea planurilor narative. Naratorul stă undeva între psihicul lui Jake și psihicul nostru, al cititorilor, ne leagă prin evenimentele relatate și, de multe ori, chiar trecem prin aceleași trăiri precum protagonistul. Ni se aduc la cunoștință evenimente  din trecutul lui Jake, mai târziu înlocuite de altele, mai târziu reluându-le pe cele inițiale și tot așa. La un moment dat, te afli în confuzie totală. Mai târziu, toată informația revine ca un moment Evrika. Pe cât de enervant este să-ți aduci aminte, apoi să uiți iar și apoi să-ți aduci aminte din nou, pe atât e de interesant cum Samantha Harvey a reușit să pună cap la cap întregul plan al desfășurării acțiunii.

Datorită ”Ținutului pustiit”, am făcut cunoștință cu un amalgam de concepții de viață.

Tot prin prisma amintirilor lui Jake reușim să înțelegem și mai multe filozofii de viață. La început, avem de a face cu Jake cel tânăr, arhitect, soț și tată a doi copii, care e sigur de faptul că linia orizontului nu e dreaptă, ci depinde de modul în care o privești. Mai târziu, ajuns în pragul vârstei, trecut prin mai multe evenimente devastatoare despre care nu mai e sigur dacă s-au întâmplat sau nu, Jake ne demonstrează cât de vulnerabili sunt oamenii, câtă nevoie avem unii de ceilalți și cât de mult poți iubi pe cineva, astfel încât să nu îl uiți niciodată, nici chiar atunci când Alzheimer-ul se luptă cu tine pentru amintirea lui.

Vorbim și despre iubire, într-adevăr, însă aici, e de mai multe feluri. Întâi, infidelitatea conjugală din viața lui Jake iese la iveală prin amintirile lui. Mai apoi, sunt prezente în carte mai multe personaje care conturează acest aspect: Helen, soția lui Jake, Joy, una dintre aventurile lui, Eleanor, Sara, cei doi copii ai săi,  Henry și Alice și, ulterior, personaje care apar, dar de care Jake nu își mai poate aminti.

Fiecare dintre aceste personaje este puternic construit, fiecare are propria personalitate și propriile principii după care se ghidează în viață. Pe când Helen este adepta religiei, ”perfecțiunea” întruchipată, biata Eleanor este victima celor mai multe drame de cuplu, Sara este femeia puternică, care nu se abate niciodată de la regulile ei. Și, în ciuda tuturor acestor aspecte, fiecare personaj are aceeași slăbiciune – din nou, vulnerabilitatea.


”Ținutul pustiit” e o mică enciclopedie

În primul rând, e de urmărit succesiunea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial și de după terminarea lui. De aici, aflăm clar și în detaliu despre viețile oamenilor din cenușa lăsată în urmă de căre război. Mai mult, personajele, pentru că nu seamănă deloc între ele, vin cu câte o idee nouă, inovatoare, fiecare având câte ceva interesant de spus, pe lângă dialogul propriu-zis cu ajutorul căruia își desfășoară traiul.

Romanul de debut al Samanthey Harvey m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă Alzheimer-ul cu adevărat, mi-a demonstrat câtă informație există în lume, în jurul meu, că emoțiile merită să fie trăite la maximum și cât de mult trebuie să prețuim fiecare clipă a existenței noastre.

Mulțumesc tare mult editurii Litera pentru șansa de a cunoaște toate aceste lucruri. Recomand romanul acesta încărcat de psihologie oricărui iubitor de lectură.


Nu cumva ai citit și tu cartea? Mi-ar plăcea să citesc ce părere ai și tu despre ea, într-un comentariu.