"Fata cu picioare de sticlă”, Recenzie

Când am cerut cartea asta, nu am știut despre ea absolut nimic. Am tot auzit oamenii spunând cât de minunată e, așa că am zis s-o descopăr și eu. Mi-am permis totuși să încerc să-i ghicesc subiectul și să-i interpretez cumva titlul. În niciun caz nu m-am așteptat ca acțiunea să fie fantasy.

La prima vedere, am crezut că sigur e ceva psihologic și nu m-am gândit o secundă că „Fata cupicioare de sticlă” este, literalmente, o fată care are picioarele de sticlă. În orice caz, m-a surprins într-un mod plăcut. Cartea are la bază câteva legende nordice transpuse în povestea unei adolescente care, nici ea nu știe cum sau de ce, s-a ales cu sticlă în loc de picioare.

Pe lângă subiectul destul de neobișnuit, personajele care dau viață poveștii sunt la fel de unice, deosebite și poate chiar un pic ciudate. Midas Crook e un fotograf timid, are doar doi prieteni și își trage după el amintirile traumatizante din copilărie, care încă au efecte nefaste asupra psihicului său. Ida Maclaird e țina sticlei. Henry Fuwa crește vite înaripate într-o mlaștină uitată de lume. Carl nu se mai vindecă din boala iubirii ratate, iar Emiliana încearcă să facă imposibilul posibil.

Situată pe arhipelagul St. Handa’s Land, acțiunea este cu siguranță înconjurată de un aer puternic de estetism, cu descrieri minuțioase care îți dau impresia că ai vizitat cândva acel loc. Mai mult decât atât, atunci când mi-am dat cu presupusul că romanul este unul psihologic, nu m-am înșelat. Deși afectată de sticla care îi înghite trupul, pe Ida o mai macină și problemele reale, precum iubirea. Bineînțeles, iubirea nu ar trebui să fie o problemă și nici nu ar fi, dacă Midas n-ar fi așa un pămpălău.

În timp ce Ida și Midas încearcă neîncetat să găsească un antidot pentru metamorfoza în sticlă a trupului Idei, cei doi își dau seama că, de fapt, sunt și îndrăgostiți unul de celălalt. Se naște astfel o poveste de dragoste care reușește să ajungă în punctul  „până ce moartea ne va despărți”.

Pe parcursul poveștii, mai trecem prin sufletele chinuite de iubire a câtorva personaje și toată harababura nu face decât să învăluie cartea într-un pesimism aproape dus la extrem, într-o melancolie dureroasă și o iluzie cruntă. Am știut finalul cărții încă de când am ajuns la jumătatea ei. Am știut că o să fie trist, dar am continuat să sper la o posibilă revenire dintr-un vis urât.

Plus de asta, până și locul acțiunii îți dă fiori: gheață peste tot, o creatură care transformă totul în alb cu o singură privire, meduze strălucitoare care se îndreaptă spre locul morții, sticlă, praf și singurătate. „Fata cu picioare de sticlă” e cu siguranță ceva ce nu ai mai gustat până acum – e atât o provocare, cât și o aventură din care o să speri să ieși la fel de vesel și de voios. Însă nu asta se va întâmpla de fapt. Nu ai cum să nu trăiești odată cu personajele și nu ai cum să nu fii dezamagit la final, pentru că lucrurile nu se vor întâmpla așa cum probabil îți vei dori tu.

Mulțumesc din suflet editurii Litera pentru șansa de a o citi! 

Citeşte mai mult...

S.O.S Cultura română!

Dragi puțini, dar prețioși cititori români,

Câți dintre voi ați văzut vreodată, ați auzit măcar sau ați presimțit că USR, ”tutorele legitim” al scriitorilor români chiar a făcut ceva pentru susținerea drepturilor lor? Exact. Nici eu, nici niciunul dintre voi. E un fapt dezamăgitor, dar cât de poate de real. 

Cu toate acestea, un beculeț pare să se fi aprins deasupra căpeteniilor lor mărețe. Presupunând că numărul cititorilor din România este exorbitant și că, editurile și librăriile rămân mai mereu cu rafturile goale în urma avalanșelor de români culți, cei de la USR s-au gândit, dragii de ei, să meargă în sfârșit la serviciu și să-și facă meseria. Așa că, dacă tot le-am luat-o înainte celorlalte țări din Uniunea Europeană cu taxele, haideți să ducem treaba până la extrem, nu? Dacă taxarea cărților în Marea Britanie este ZERO, iar în alte țări se ajunge la cel mult 6%, atunci România ar trebui să se ridice pe teancul de bani, pentru că, evident pe cel de cărți nu o să mai fie posibil, și să arunce cu o lege nouă în români, suprimându-le astfel orice posibilitate de a se mai bucura de lectură ca până acum. Mai exact, taxarea cărților, dar și a evenimentelor culturale (de la bilete la film, până la bilete de muzeu, expoziții de artă ș.a.m.d) va ajunge undeva la 17-18%, adică de trei ori mai mult decât media totală din Uniunea Europeană din acest moment.

Excelent, băieți. Aplauze pentru inițiativă. Și așa noi nu citim, și așa nu avem noi ce să facem cu sumele prea mari de bani pe care ni le oferă statul, deci mai bine vi-i dăm vouă, nu-i așa?

Susțineți cumva faptul că banii aceștia se vor duce, de fapt, către un sprijin REAL pentru autori, adică același sprijin pe care până acum nu s-a observat că l-ați fi oferit? Mai bine nu ați face-o, pentru că atunci v-am face și noi mincinoși și v-am arăta cu degetul pe stradă. (Na! Dacă tot n-o să mai avem cultură, n-o să mai știm nici de Codul Bunelor Maniere.)

Dragi cititori români, dragi pensionari, elevi, studenți, șomeri, angajați cititori români, voi chiar aveți resursele materiale necesare pentru așa ceva? 

Vă simțiți capabili, din punct de vedere economic, să plătiți o taxă imensă pentru un obiectiv aberant? Pentru că dacă nu suntem, și știm cu toții că nu suntem, atunci pentru cine o să se mai chinuie editurile și pentru cine o să mai stea în picioare cultura din țara aceasta? Ne dorim un popor educat, cult, ne plângem cu privire la absenteism școlar și analfabetism și, în loc să facem ceva care să remedieze aceste aspecte și care să ne plaseze și pe noi, în sfârșit, într-o evoluție continuă, noi suntem tot timpul într-un regres incurabil.

Și ce e de făcut, în aceste condiții? 

Să ieșim în stradă și să ne apărăm singuri drepturile de cititor, de om al artei și al frumosului, drepturi pe care, din păcate, guvernul nu se poate abține din a nu le atinge cu mâinile mizerabile. Iată o pagina de Facebook care se ocupă cu așa ceva, la care puteți participa cu toții: AICI. Evenimentul chiar va avea loc, iar pagina are doar rolul de organizator, în timp ce coordonarea se va realiza de fiecare dintre noi, în propriile orașe.

Citeşte mai mult...

Ați aflat Enigma?

Vă mai amintiți când am stat puțin la taclale pe blog despre experiența Gaudeamus de la sfârșitul lui 2014? V-am povestit cam tot, insistând asupra noilor apariții ale editurilor noastre preferate. Nu cred că le-am precizat chiar pe toate, fiindcă au fost o mulțime de cărți, însă esențialul e acolo. Vă reamintesc de Gaudeamus, ca să vă reamintesc, în același timp, de numeroasele titluri marca editurii Univers.

Cu toate că anul tocmai ce a început, iar târgul de carte parcă ieri s-a terminat, editura Univers deja și-a pregătit rafturile cu noi apariții pentru publicul înarmat cu ochelari pentru citit, căni de ceai și pături călduroase. Mai exact, au început o nouă campanie în jurul Colecției Enigma, una dintre cele mai vechi colecții  dedicate literaturii polițiste și thrillerelor.

Noul volum care se află în pregătire, sub traducerea Ioanei Vighi, va apărea sub titlul ”Lanțul de crime”, de Meg Gardiner. Săptămâna trecută, pagina de Facebook a editurii a fost plină de provocări, în urma cărora cititorii norocoși s-au ales cu câte un exemplar din Colecția Enigma. Însă nu s-au terminat. Tot pe pagina de Facebook, surprizele și ofertele vor fi din ce în ce mai numeroase până la sfârșitul lunii.

Dacă ați pus ochii pe vreo carte din Colecția Enigma, sunt bucuroasă să vă anunț că toate cărțile din colecție sunt reduse până la 40% pe site-ul editurii. Ah! Era să uit. Dacă intrați și pe pagina de Facebook a editurii Univers, o să găsiți o grămadă de link-uri care duc către concursuri în cărți aflate în plină desfășurare.

Citeşte mai mult...

Despre maladia care îți suprimă tot ceea ce ești

Nu o singură dată, ci de mai multe ori m-am întrebat în ce fel se manifestă,  psihologic vorbind, bolile acestea care te fac să uiți de propria existență. În cazul de față, mă refer la Alzheimer, maladia care îți suprimă gândurile, trăirile, amintirile și, în final, pe tine, ca întreg. În cazul oricărei boli de acest gen, cred că suprimarea sinelui e mai mult o ușurare, decât un chin. Chinul e atunci când știi ce ți se întâmplă, refuzi să crezi că-i adevărat, dar ești obligat să trăiești alături de procesul propriei desfigurări psihice.

Dacă scrii, trebuie să citești cartea asta

”Ținutul pustiit” a fost, întâi de toate, o experiență minunată pentru mine, ca scriitoare. Cartea nu numai că are o structură complexă, dar și personajele, planurile narative sunt la fel. Orice scriitor cunoaște faptul că, fără citit, nu există scris (sau, cel puțin, nu de bună calitate). De aceea, pentru cei care scriu, analiza complexității tuturor trăsăturilor de mai sus este, fără doar și poate, un exercițiu constructiv.

Acțiunea începe în prezentul lui Jake Jameson, un bărbat aflat în pragul pensionării, în urma unei prestații excelente de arhitect, care se luptă cu el însuși pentru nevoia de a-și aminti și cele mai mici evenimente din viața lui. În timpul unui zbor cu avionul pe deasupra pădurii Quail, care se află în plină defrișare, psihicul lui Jake este asemănat cu mulțimea copacilor care cad, doborâți, pe pământ. Cam ăsta ar fi un prim indiciu cu privire la conținutul cărții, deși unul destul de subtil.

Stilul de scris al Samanthei pur și simplu te lasă fără cuvinte.

Pe măsură ce cartea avansează în conținut, pătrundem, așadar, în complexitatea planurilor narative. Naratorul stă undeva între psihicul lui Jake și psihicul nostru, al cititorilor, ne leagă prin evenimentele relatate și, de multe ori, chiar trecem prin aceleași trăiri precum protagonistul. Ni se aduc la cunoștință evenimente  din trecutul lui Jake, mai târziu înlocuite de altele, mai târziu reluându-le pe cele inițiale și tot așa. La un moment dat, te afli în confuzie totală. Mai târziu, toată informația revine ca un moment Evrika. Pe cât de enervant este să-ți aduci aminte, apoi să uiți iar și apoi să-ți aduci aminte din nou, pe atât e de interesant cum Samantha Harvey a reușit să pună cap la cap întregul plan al desfășurării acțiunii.

Datorită ”Ținutului pustiit”, am făcut cunoștință cu un amalgam de concepții de viață.

Tot prin prisma amintirilor lui Jake reușim să înțelegem și mai multe filozofii de viață. La început, avem de a face cu Jake cel tânăr, arhitect, soț și tată a doi copii, care e sigur de faptul că linia orizontului nu e dreaptă, ci depinde de modul în care o privești. Mai târziu, ajuns în pragul vârstei, trecut prin mai multe evenimente devastatoare despre care nu mai e sigur dacă s-au întâmplat sau nu, Jake ne demonstrează cât de vulnerabili sunt oamenii, câtă nevoie avem unii de ceilalți și cât de mult poți iubi pe cineva, astfel încât să nu îl uiți niciodată, nici chiar atunci când Alzheimer-ul se luptă cu tine pentru amintirea lui.

Vorbim și despre iubire, într-adevăr, însă aici, e de mai multe feluri. Întâi, infidelitatea conjugală din viața lui Jake iese la iveală prin amintirile lui. Mai apoi, sunt prezente în carte mai multe personaje care conturează acest aspect: Helen, soția lui Jake, Joy, una dintre aventurile lui, Eleanor, Sara, cei doi copii ai săi,  Henry și Alice și, ulterior, personaje care apar, dar de care Jake nu își mai poate aminti.

Fiecare dintre aceste personaje este puternic construit, fiecare are propria personalitate și propriile principii după care se ghidează în viață. Pe când Helen este adepta religiei, ”perfecțiunea” întruchipată, biata Eleanor este victima celor mai multe drame de cuplu, Sara este femeia puternică, care nu se abate niciodată de la regulile ei. Și, în ciuda tuturor acestor aspecte, fiecare personaj are aceeași slăbiciune – din nou, vulnerabilitatea.

”Ținutul pustiit” e o mică enciclopedie

În primul rând, e de urmărit succesiunea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial și de după terminarea lui. De aici, aflăm clar și în detaliu despre viețile oamenilor din cenușa lăsată în urmă de căre război. Mai mult, personajele, pentru că nu seamănă deloc între ele, vin cu câte o idee nouă, inovatoare, fiecare având câte ceva interesant de spus, pe lângă dialogul propriu-zis cu ajutorul căruia își desfășoară traiul.

Romanul de debut al Samanthey Harvey m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă Alzheimer-ul cu adevărat, mi-a demonstrat câtă informație există în lume, în jurul meu, că emoțiile merită să fie trăite la maximum și cât de mult trebuie să prețuim fiecare clipă a existenței noastre.

Mulțumesc tare mult editurii Litera pentru șansa de a cunoaște toate aceste lucruri. Recomand romanul acesta încărcat de psihologie oricărui iubitor de lectură.

Nu cumva ai citit și tu cartea? Mi-ar plăcea să citesc ce părere ai și tu despre ea, într-un comentariu. 

Citeşte mai mult...

Cum să pătrunzi în mintea unui schizofrenic

„Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul”. Cu fraza aceasta, John Wray deschide un amalgam de cuvinte în spatele cărora se zbate să iasă la suprafaţă o lume nouă, prea puţin abordată în general, cu senzaţii noi, gânduri abstracte şi întâmplări minuţioase. Nu pot să spun decât că, la început, titlul cărţii m-a determinat cel mai mult să o citesc – „Lowboy”. M-am aşteptat, ce-i drept, să fie o lectură diferită de ceea ce am citit până acum, din toate punctele de vedere, datorită titlului şi, mai apoi, datorită descrierii destul de vagi pe care am găsit-o pe cea de-a patra copertă.

Stilul lui John Wray este complex, minuţios, un pic dificil de urmărit. Pentru cei pasionaţi de scris mai ales, stilul lui e un exerciţiu extrem de constructiv.

Lowboy, aşadar, este un adolecent de 16 ani care reuşeşte, într-un fel, să evadeze din ospiciul de boli mentale. Primul loc spre care se grăbeşte să ajungă, aşa cum sugerează şi fraza iniţială a cărţii, este metroul. Metroul nu numai că este un loc fizic sigur pentru Lowboy, ci este şi unul spiritual, cu toate că şi aici trecutul îl urmăreşte într-o manieră nu tocmai plăcută. Pe parcursul unei singure zile în care are loc întreaga acţiune a cărţii, Lowboy se regăseşte în metrou de cele mai multe ori.

N-ai să poţi să pătrunzi în mintea unui schizofrenic mai mult decât ai să pătrunzi prin cartea asta imprevizibilă şi abstractă.

Pe de altă parte, perspectiva naraţiunii mai conturează încă un alt personaj, mama lui William Heller, aka Lowboy, pe care acesta o numeşte întotdeauna Violet. Violet are în vedere ajutorul unui alt personaj, detectivul Laatef, cel care investighează cazul lui Lowboy şi care speră să-l prindă pe băiat. Cu toate acestea, deşi amândoi, atât Violet, cât şi Laatef îşi doresc să-l aducă înapoi pe tânărul schizofrenic, motivul din spatele aceleiaşi dorinţe este diferit în ambele situaţii: Laatef speră să-l prindă pentru ca acesta să nu rănească pe cineva, pe când Violet spera ca nu cumva cineva să-l rănească pe el. Motivele nu sunt tocmai ascunse, însă scopul este bine întemeiat din partea amândurora. Astfel, cea de-a doua parte a cărţii are în vedere cazul detectivului Laatef şi a mamei îngrijorate, care devine, pe parcurs, mai mult decât un simplu caz.

 Succesiunea scenelor te va lăsa cu sufletul la gură - se vor termina când nu te aştepţi şi vor continua de unde nici nu te gândeşti. 

Totodată, apare şi cel de-al patrulea personaj, în antiteză cu eroul suferind de schizofrenie – Emily. Emily, deşi mai înaintată în vârstă cu un an decât Lowboy, este cea care şi-a potrivit o mare parte a copilăriei în funcţie de gândurile, dorinţele şi nevoile prietenului său (cel mai bun). Până ca motivul acestor acţiuni să devină mai clar, capitolele au continuat într-o manieră destul de confuză şi greu de urmărit. Totuşi, personajul care a ajutat cel mai mult la descoperirea adevărului nu a fost Lowboy, nici detectivul, ci Violet, care a aşezat piesele unui puzzle încet şi calculat, un puzzle al vieţii fiului său, povestind despre boala lui şi despre felul în care s-a prezentat pe parcursul anilor.

Fiecare personaj este atât de puternic conturat, încât vei reuşi cu uşurinţă să te contopeşti cu gândurile şi acţiunile lor. Bineînţeles, asta ne şi dorim atunci când citim ceva, nu-i aşa?

Revenind asupra lui Lowboy, încă aflat într-un metrou din New York, acesta continuă să-şi pună întrebarea „De ce m-am născut?”, cu toate că răspunsul este mereu acelaşi, „ca să salvez lumea”. Planul eroului este de a salva lumea, în adevăratul sens al cuvântului, fiind ferm convins că întreaga existenţă umană avea să fie rasă de pe faţa Pământului din cauza încălzirii globale. În acelaşi timp, el cunoaşte toate datele exacte în care are să se întâmple catastrofa. Pentru a opri încălzirea globală, catastrofa uriaşă, Lowboy se gândeşte că singurul lucru pe care îl poate face este acela de a trece de bariera propriului sine, de a se pierde în lume, a le cunoaşte cotidianul şi a prelua toate aceste lucruri şi pentru el, care este atât de diferit de restul celorlalţi – „special”, aşa cum îl numeşte Violet - "Ordinea lumii nu este şi ordinea mea"- Astfel, Lowboy începe cu primul lucru pe care l-ar face un adolescent de vârsta lui: sexul.

Fiecare concept are ceva nou de spus, cartea este plină de informaţie nouă, aşa că la sfârşitul lecturii, cu siguranţă vei învăţa ceva din paginile ei.

La un moment dat al lecturii, am devenit conştientă de faptul că aproape fiecare dintre personajele prezentate mai sus sunt conturate în jurul unui nume fals, unei porecle. De aceea, m-am gândit care ar fi putut fi semnificaţia lor. Pentru „Lowboy” nu a fost greu, deşi a durat ceva până să fie explicată: „Un lowboy este ceva inutil, nu ca un highboy”. Porecla a rămas contopită cu sinele lui William Heller, ceea ce înseamnă că acesta a acceptat definiţia şi, mai mult, a crezut în ea. Pentru Laatef care, de fapt, se numeşte Rufus Lamarck, semnificaţia ar putea fi simplul fapt că lucrează sub acoperire, dar s-ar putea acoperi la fel de bine de sinele lui rigid, singuratic. Lowboy o numeşte pe mama lui „Violet”, datorită faptului că ea este motivul pentru care el se află în suferinţă, aşadar ea îi aparţine lui, ca o compensare pentru situaţia actuală. De aceea, se decide să îi spună simplu Violet.

Cât despre Emily, cea care nu are niciun fel de poreclă, se prezintă ca un simbol al dragostei aflată la cote maxime, care ar face orice pentru Lowboy, participând inclusiv la „salvarea lumii” pentru el. Lowboy, desigur, cunoaşte toate aceste lucruri şi, deşi ataşat în felul lui de Emily, scopul lui este mai important decât persoana cu ajutorul căreia îşi pune planul în aplicare.

Cel mai interesant aspect al cărţii nu este neapărat boala lui Lowboy, ci felul în care aceasta se împleteşte cu vârsta lui, perioada adolescenţei, care şi ea prezintă probleme, atât din partea mediului intern, cât şi din a celui extern. De fapt, la un moment dat chiar apare o scenă în care Lowboy nu îşi poate cumpăra nici măcar câteva gogosi fără să pornească un conflict între el şi vânzătoare. Cu toate acestea, "Lowboy" nu este o carte obişnuită, asta-i clar, şi din această cauză, John Wray poate fi considerat un artist adevărat.

Nu în ultimul rând, ideea lui John Wray cu ajutorul căreia a jonglat cu cuvintele în „Lowboy” va rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat de citit cartea.

"Lowboy este o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi."

Mulţumim, din nou sponsorului nostru, editura Univers, pentru şansa de a citi această carte. Totodată, cartea poate fi comandată de AICI.

Citeşte mai mult...

"Amor" şi "Mor" se află la o literă distanţă...

Autor: Guillaume Musso

Format carte: b5 130x200

Numar pagini: 336

Editura: ALLFA

Culoare interior: alb negru

ISBN: 978-973-724-393-5

Data publicatie: 23.11.2010

Colectie: literatura universala

     Tom Boyd este un scriitor celebru, aflat în pană de inspiraţie. Billie este o tânără frumoasa şi rebelă, cu un simţ al umorului neobişnuit. Dar mai e un amănunt: Billie este chiar eroina romanelor lui Tom. Într-o noapte, când el se afla pe buza prăpastiei, ea prinde viaţă. Şi îi aduce o veste tulburătoare: dacă el nu mai scrie, ea va muri. Astfel începe o călătorie halucinantă, în care Tom trebuie să-şi recapete inspiraţia, ca să poată salva viaţa femeii de care tocmai se îndrăgosteşte. Explozivă şi plină de umor, cu accente de comedie romantică şi thriller, Fata de hartie sfidează orice scenariu previzibil.

     Tom şi Billie vin din lumi diferite, dar care se hrănesc una din alta. Cine va învinge în acest joc dur al seducţiei: realitatea sau ficţiunea?

Recenzie

     Deşi e prima carte dintre ale lui Guillaume Musso pe care o citesc, simt că autorul contemporan francez s-a întrecut pe sine însuşi ca om, în primul rând, şi că povestea pe care a aşternut-o în cele 336 de pagini nu a fost scrisă decât pentru mine - şi atât. La ora patru dimineaţa strângeam cartea în braţe şi pur şi simplu nu-mi mai păsa de nimic din realitatea în care suntem obligaţi să trăim.

     Primele cuvinte îl plasează pe Milo, prietenul cel mai bun al protagonistului, în încercarea disperată de a-l trezi pe Tom Boyd, protagonistul, înapoi la viaţa pe care părea că, în fiecare zi, o lăsa în urmă puţin câte puţin. Nu numai că Tom refuză orice încercare de a se mai apropia de hârtie şi pix, însă, totodată, refuză orice încercare de a se mai depărta de droguri şi alcool. Toate acestea datorită unei franţuzoaice care îşi iubea pianul mai mult decât îl iubea pe el.

     După despărţirea dureroasă dintre Tom şi aşa-zisa Aurore, Milo îi dă vestea cruntă amicului său scriitor cum că au rămas faliţi şi că trebuie neapărat să se întoarcă la Triologia Îngerilor, cărţile care îi plasaseră pe amândoi în centrul oamenilor bogaţi, al scriitorilor prestigioşi şi al actorilor de renume.

     Într-una din nopţile furtunoase însă, Tom se trezeşte cu o blondină dezbrăcată complet în sufrageria lui, care pretinde că e una dintre eroinele romanelor sale, Billie. Întrebările pe care scriitorul şi le pune sunt, bineînţeles, cum?, de ce? şi dacă visează. În dimineaţa următoare, Tom se trezeşte în acelaşi loc, cu aceeaşi Billie care e gata să-i răspundă la orice întrebare ce poate dovedi faptul că ea este cu adevărat eroina cărţilor lui.

     Se pare că, în urma unei greşeli de tipar a editurii, toate exemplarele celui de-al doilea volum al triologiei se termină la aceeaşi frază neîncheiată, urmată apoi de două sute de pagini albe. Pentru a o trimite pe Billie înapoi în lumea ei fictivă, Tom trebuie să scrie cel de-al treilea volum cât mai repede cu putinţă. Totodată, cei doi reuşesc să încheie un contract, în urma căruia Tom va scrie romanul, iar Billie îl va ajuta să o recupereze pe Aurore.

     Pentru că Aurore se afla în Mexic cu noul ei iubit, Tom şi Billie pleacă pe urmele lor, iar aventura de-abia se pune pe picioare. În  timp ce Tom şi Billie se găsesc nevoiţi să plece la Paris, sperând că cineva avea să îşi dea seama cum de Billie se îmbolnăvise subit şi într-o manieră extrem de ciudată, un ultim exemplar al volumului doi rătăceşte prin Europa, iar Carole şi Milo, prietenii cei mai buni ai lui Tom, pleacă pe urmele lui pentru a o salva pe Billie de la moarte. 

     "Fata de hârtie" e una dintre cărţile care au reuşit să-mi întreacă aşteptările şi care m-au ţinut cu sufletul la gură pe tot parcursul lecturii. A avut atât de multe plot-twist-uri, încât pur şi simplu simţeam nevoia să mă opresc din citit din când în când şi să mă uit în gol câteva secunde. Mi-a plăcut, în mod special, felul în care a fost scrisă: la tot pasul am dat de câte un stil nou de scris, sau de câte vreun element care oferea acţiunii o umbră de mister. Niciodată nu mi-am dat seama ce urmează să se întâmple, sau cum urmează să se întâmple ceva, ci am rămas pe marginea prăpastiei cu fiecare cuvânt pe care îl parcurgeam.

     Prietenia dintre Tom, Milo şi Carole e, fără doar şi poate, o prietenie cât se poate de adevărată, strâns legată şi bazată pe dramele din copilărie care au reuşit să-i unească pe cei trei. Tot din cauza dramelor din copilărie, atât Tom, cât şi Carole, duc cu ei un secret uriaş, pe care Guillaume are suficientă grijă şi precizie încât să-l dezvăluie exact atunci când trebuie, presărând drumul cu firimituri de suspans.

     Cartea vorbeşte despre iubire şi iluzii, despre prietenia adevărată şi despre cum viaţa oferă o a doua şansă exact atunci când întreg universul pare să comploteze împotriva ta. Cireaşa de pe tort am găsit-o, bineînţeles, în finalul perfect construit şi imprevizibil, pe care l-am devorat până când literele au început, literalmente, să se ascundă din ce în ce mai mult în hârtie...

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...