Persepolis #1 - Recenzie

Biografia Marjanei Satrapi se reunește în romanul grafic, Persepolis, care a făcut înconjurul lumii și a dobândit atenția tuturor prin impactul deosebit de palpitant și de șocant. Publicată la editura Art în anul 2010, Persepolis se bucură și de un film animat care, la fel ca și cartea,  de dezlânțuie într-un umor negru foarte puternic potențat.

Romanul prezintă încă de la început o populație revoltată, forțată să se resemneze în fața noilor reguli islamice ale revoluției reale din anul 1979. Atentă la detaliile de tip social și psihologic, autoarea reușește să creeze animațiile relevante ale unui text plin de umor, dând naștere unui fir narativ complex care, deși sobru, aduce și multe momente plăcute pentru cititor.

Luând așadar forma unui buildungsroman, scenele sale se conformează vârstei protagonistei  aflate într-o continuă schimbare. Marji face parte dintr-o familie cu orientări politice, lucru ce influențează puternic stilul de viață și convingerile sale. Din momentul izbucnirii războiului dintre Irak și Iran, familia Satrapi, locuind în Teheran, încearcă să țină în frâu efectele evenimentelor devastatoare, participând la mitinguri și manifestări publice până la limita posibilului.

Deoarece rămân credincioși locului natal, familia își întoarce spatele de la schimbarea majoră pe care oamenii încep să o adopte – parasirea Teheranul fie pentru State, fie pentru Europa. Astfel, războiul se desfășoară chiar sub ochii tinerei Marji. Reacția ei către toate tragicele manifestări este întâi specifică vârstei, trăind sentimente de regret cu privire la faptul că niciunul dintre membrii familiei sale nu a luat parte la evenimente mai pronunțate, cum ar fi tortura sau închisoarea pe termen lung, urmând o reacție de negare, o luptă atât interioară, cât și exterioară între convingerile sale și convingerile, acțiunile exercitate de guvern.

În timpul adolescenței, răzvrătirile Marjiei încep să se manifeste și în public, provocându-și profesorii, prietenii și, din când în când, părinții. Ca orice altă adolescentă, reușește să treacă prin această treaptă a vieții, cu toate că războiul și revoluția se țin încă în lanț și multe dintre lucrurile pe care ar vrea să le trăiască sunt pentru ea, în Teheran, imposibile. În final, decizia corectă, dar dureroasă, vine ca o oportunitate perfectă pentru Marji, care este nevoită să lase totul în urmă.

Pe lângă toate acestea, umorul este cireașa mare și zemoasă de tortul nebunesc de gustos. Limbajul este contemporan, iar imaginile, desi cu o ușoară tentă de seriozitate, sunt mai de grabă amuzante și plăcute, dând naștere unor scene pur si simplu amenințător de savuroase.

Nu am citit foarte multe romane grafice,însă pot spune că Persepolis mi-a deschis acest apetit și că de-abia aștept să mai dau peste ceva asemănător. În orice caz, garantez că romanul acesta este diferit de ceea ce ați citit până acum și, după lecturarea lui, vă invit să vizionați și filmul la fel de palpitant și de exotic!

Citeşte mai mult...

Ai aflat despre "Livrescu", de Mihail Soare?

Pe Platforma editorială Self Publishing a apărut romanul Livrescu de Mihail Soare.

Detalii carte:

„După trei volume de poezie („Înger de prisos”, 2007, „Gâlceava mea cu Haydn sau despre Romanța pentru clopot la patru mâini”, 2010, prefață de Mircea Micu, „Eu, Nietzscheanul”, 2012, prezentare de Emil Lungeanu) Mihail Soare aduce în atenția cititorilor, de data aceasta, un roman. Scris într-o manieră dificil de categorisit din punct de vedere stilistic, cu accente moderniste inspirat transplantate pe un sănătos trunchi clasic, romanul atrage prin cursivitatea spectaculoasă a intrigii, desfășurată pe o perioadă relativ îndelungată, ale cărei repere temporale sunt facultative, fiind zugrăvite în tușe amintind de netemeinicia azurelor din gravură. Arta plastică este, de altfel, prezentă pe întreg parcursul romanului printr-unul din personajele principale, cel care alături de Livrescu, eroul ce dă și numele cărții, obligă cititorul să asiste admirativ la punerea în scenă a unui soi de mit al prieteniei, dar nu în stilul cinematografiei americane, și nici măcar al romanului din țara lui John Dos Passos, ci care este mai degrabă tratat în nuanțe donquijotești. 

Celelalte teme majore ale filozofiei (timpul, moartea, idealul cvasiirealizabil, dragostea cu multiplele ei fațete) sunt fermecător abordate, originalitatea și pitorescul ideilor despre acestea constituindu-se într-un remarcabil și rafinat procedeu portretistic, menit să creioneze alura inconfundabilă a fiecărui personaj important al cărții. Felul în care este interpretată realitatea, aflată de multe ori în cuprinsul romanului la îngemănarea cu irealitatea, face din „Livrescu”, alături de toate componentele stilistice constitutive ajutătoare la redarea acesteia, una din cărțile greu de lăsat din mână și, la fel de greu, de uitat.”

Roberto Kuzmanovic (Beto) este webmaster, promoter și publicist contemporan român, independent până peste poate. Blogger la Beto, un blog personal cu opinii, fotografii, poezii și multe alte texte personale.

Citeşte mai mult...

Cauți un loc în care să scrii despre pasiunile tale? Vino la noi!

Da, ai citit bine. ArtQuakeee e în căutare de iubitori de artă! :)

Îți plac cărțile, muzica, filmele bune și arta, în general? Ești în căutare de un loc în care să scrii despre pasiunile tale? Perfect. Ești exact ceea ce căutăm și noi.

Cu toate că ArtQuakeee nu-i decât un blog momentan, ne-am propus să mergem mai departe. Vrem să devenim o revistă online în adevăratul sens al cuvântului. Cititori avem, cărți avem, sponsori și parteneri avem, pixuri și carnețele avem, nu ne mai trebuie decât o echipă mare și frumoasă!

Ce trebuie să faci ca să vii în echipa noastră?

În primul rând, avem nevoie de un material scris în întregime de tine, care să fie cât mai recent și, bineînțeles, să se încadreze într-un dintre categoriile despre care scriem noi (Artă, muzică, fotografie, cărți, filme, dezvoltare personală). Nu contează dacă l-ai publicat undeva sau nu, pentru că nu vrem decât să-l citim. 

Ni-l poți trimite la adresa de email artquakeee [@] yahoo [.] com, iar la subiectul emailului scrie ”ECHIPĂ”.

În al doilea rând, în același email, spune-ne câteva cuvinte despre tine și de ce ai vrea să faci parte din echipa noastră. Nu uita să ne spui și numele tău complet. Ușor, nu? :)

Ce primești în schimbul articolelor tale interesante?

Dacă ne place cum scrii, te luăm cu noi! Tu, pe de altă parte, dacă îți îndeplinești sarcinile ca membru al echipei, vei fi recompensat cu cărți și mici surprize din partea noastră. Pe parcurs, câștigurile se vor diversifica.

Avem nevoie de patru membri, iar tu poți fi unul dintre ei. Așteptăm cu nerpbdare articolul tău! :)

Citeşte mai mult...

"Fata cu picioare de sticlă”, Recenzie

Când am cerut cartea asta, nu am știut despre ea absolut nimic. Am tot auzit oamenii spunând cât de minunată e, așa că am zis s-o descopăr și eu. Mi-am permis totuși să încerc să-i ghicesc subiectul și să-i interpretez cumva titlul. În niciun caz nu m-am așteptat ca acțiunea să fie fantasy.

La prima vedere, am crezut că sigur e ceva psihologic și nu m-am gândit o secundă că „Fata cupicioare de sticlă” este, literalmente, o fată care are picioarele de sticlă. În orice caz, m-a surprins într-un mod plăcut. Cartea are la bază câteva legende nordice transpuse în povestea unei adolescente care, nici ea nu știe cum sau de ce, s-a ales cu sticlă în loc de picioare.

Pe lângă subiectul destul de neobișnuit, personajele care dau viață poveștii sunt la fel de unice, deosebite și poate chiar un pic ciudate. Midas Crook e un fotograf timid, are doar doi prieteni și își trage după el amintirile traumatizante din copilărie, care încă au efecte nefaste asupra psihicului său. Ida Maclaird e țina sticlei. Henry Fuwa crește vite înaripate într-o mlaștină uitată de lume. Carl nu se mai vindecă din boala iubirii ratate, iar Emiliana încearcă să facă imposibilul posibil.

Situată pe arhipelagul St. Handa’s Land, acțiunea este cu siguranță înconjurată de un aer puternic de estetism, cu descrieri minuțioase care îți dau impresia că ai vizitat cândva acel loc. Mai mult decât atât, atunci când mi-am dat cu presupusul că romanul este unul psihologic, nu m-am înșelat. Deși afectată de sticla care îi înghite trupul, pe Ida o mai macină și problemele reale, precum iubirea. Bineînțeles, iubirea nu ar trebui să fie o problemă și nici nu ar fi, dacă Midas n-ar fi așa un pămpălău.

În timp ce Ida și Midas încearcă neîncetat să găsească un antidot pentru metamorfoza în sticlă a trupului Idei, cei doi își dau seama că, de fapt, sunt și îndrăgostiți unul de celălalt. Se naște astfel o poveste de dragoste care reușește să ajungă în punctul  „până ce moartea ne va despărți”.

Pe parcursul poveștii, mai trecem prin sufletele chinuite de iubire a câtorva personaje și toată harababura nu face decât să învăluie cartea într-un pesimism aproape dus la extrem, într-o melancolie dureroasă și o iluzie cruntă. Am știut finalul cărții încă de când am ajuns la jumătatea ei. Am știut că o să fie trist, dar am continuat să sper la o posibilă revenire dintr-un vis urât.

Plus de asta, până și locul acțiunii îți dă fiori: gheață peste tot, o creatură care transformă totul în alb cu o singură privire, meduze strălucitoare care se îndreaptă spre locul morții, sticlă, praf și singurătate. „Fata cu picioare de sticlă” e cu siguranță ceva ce nu ai mai gustat până acum – e atât o provocare, cât și o aventură din care o să speri să ieși la fel de vesel și de voios. Însă nu asta se va întâmpla de fapt. Nu ai cum să nu trăiești odată cu personajele și nu ai cum să nu fii dezamagit la final, pentru că lucrurile nu se vor întâmpla așa cum probabil îți vei dori tu.

Mulțumesc din suflet editurii Litera pentru șansa de a o citi! 

Citeşte mai mult...

5 Motive pentru care unii prieteni de-ai tăi nu citesc

În ciuda faptului că în mintea mea se dezlănțuie de cele mai multe ori un haos total, întotdeauna mi-a plăcut să simplific lucrurile cât mai mult cu putință, să citesc oamenii și să-i păstrez într-un loc al conștiinței mele, astfel încât să pot învăța cel puțin un lucru din caracterele lor. De cele mai multe ori, am reușit să fac asta. Însă un lucru mi-a rămas până astăzi străin.

Am fost și sunt un om introvertit, iubitor de lectură, de artă, de frumos. Mi-a fost greu să mă alătur oamenilor pentru că lectura, cărțile mi-au fost întotdeauna mai aproape de suflet și mai folositoare. Îmi amintesc de toate orele în care am fost pur și simplu smulsă din realitate și ademenită într-o lume care devenea în scurt timp doar a mea. Resimt zi de zi toate stările prin care am trecut având în mâinile mele gândurile unui om frumos pe o biată bucată de copac. Și atunci mă întreb, oare de ce ai refuza toate acestea? Pentru că știu ce înseamnă, știu cât de uriașă e plăcerea pe care ți-o aduc cărțile, pur și simplu nu pot concepe de ce unii oameni chiar cred că lectura-i plictisitoare, nefolositoare, o pierdere de timp și așa mai departe.

M-a indignat foarte tare problema aceasta, așa că m-am informat un pic și am încercat să înțeleg care-i toată filosofia. Sunt sigură că și tu cunoști cel puțin doi oameni cărora nu le place, efectiv, să citească, așa că iată câteva motive pentru care se întâmplă acest lucru:

1. N-ai parte fiindcă n-ai avut carte

În urma unui studiu realizat de autoarea Kylene Beers, studiu despre care probabil ai mai auzit înainte, majoritatea oamenilor care nu citesc deloc sau care citesc foarte puțin au avut de a face cu un mediu înconjurător lipsit de compania cărților. Îți mai amintești de zilele în care de-abia așteptai ca mama să vină de la serviciu ca să-ți citească ceva? Îți amintești că întotdeauna rafturile bibliotecii erau pline cu o mulțime de romane, cărți cu povești sau cărți de poezii pe care tu, pe atunci, nu te-ai fi așteptat să ajungi vreodată să le citești? Ei bine, nu toată lumea are parte de acest lux în copilărie. Mulți au crescut în lipsa lor, pe când alții au crescut în lipsa unui îndrumător. În orice caz, fără astea două, uite unde se ajunge.

2. Dacă nu citești, n-ai voie să/ am un 4 în mânecă/ ești prost

Nu știu cât de potrivită este o astfel de regulă. Dacă ar fi după mine, aș folosi mai de grabă o metodă prin care să fac pe cineva să fie curios cu privire la literatură, să prindă de unul singur momeala, care în final îl va conduce către cunoaștere.

Însă șantajul, obligația, mustrarea nu fac decât să formeze o barieră între om și cunoaștere. Acesta este un alt motiv pentru care oamenii nu citesc. Fie au fost obligați în copilărie, fie se simt încă forțați, fie simt că nu vor putea recupera niciodată. 

Școala e un bun exemplu în acest caz. De multe ori suntem forțați să citim opere care nu ne interesează, nu ne captivează, opere pe care pur și simplu am prefera să nu le citim, dar școala ne obligă totuși să o facem. Și cum școala ocupă o mare parte din viețile noastre, până și obligația devine un obicei. 

3. Lenea e prea mare, să fim serioși

Ok, câteodată se întâmplă ca eu însămi să fiu o leneșă incurabilă, ori să n-am timp, ori să n-am chef să mă îngrop în cărți – foarte rar, dar da, se întâmplă. Dacă eu sau tu sau orice alt cititor feroce ne întâlnim cu zile în care suntem prea obosiți, nu avem chef sau nu avem timp, atunci cum să ne așteptăm de la ceilalți, de la cei care nu citesc deloc, să învingă toate aceste obstacole? 

Din nefericire, chiar și eventualele pretexte reprezintă un motiv. ”N-am chef”, ”mâine”, ”mai încolo”, ”nu pot acum, am altceva de făcut” sunt de multe ori folosite doar pentru a amâna ceva ce probabil că nu se va întâmpla niciodată.

4. Cititul nu e un obicei.

Revenind la obiceiuri, și cititul se numără printre ele. Dacă nu citim încă de la vârste fragede, asta nu ne împiedică să ne formăm un obicei mai târziu (cu toate că-i un lucru destul de dificil, realizabil numai atunci când voința este mai puternică decât pretextele enumerate mai sus). Însă voința este de cele mai multe ori suprimată de celelalte motive – lenea, pretextele, obligația, complexele, lipsa lecturii dintotdeauna. Și atunci, a te obișnui să citești tot timpul, în condițiile în care nu ai făcut asta de mic copil, poate fi o adevărată provocare, pe care prea puțini o pot duce la capăt.

5. Prima carte îți poate trânti coperta în nas.

Prima impresie contează mai mult decât ai crede. Dacă prima carte citită a fost un eșec total, suntem automat mai predispuși sentimentului de ignoranță cu privire la alte cărți. Prima carte citită e prima aventură, sunt primele cuvinte dintr-un nou univers, e atunci când îți dai seama că, de fapt, poți să citești gândurile unui om, literalmente, și că nu trebuie să fii supererou ca să faci asta. 

Prima mea carte a fost ”Singur pe lume”, de Hector Malot, pe care am recitit-o de două ori și care m-a făcut să plâng de tot atâtea ori, așa copil cum eram. Am întâlnit oameni care mi-au spus , ”am citit o singură carte și nu înțeleg de ce le iubești așa de mult.” A, ok, deci prima ta carte te-a întors cu fața la cearșaf. Știi câte cărți sunt în lume? Atât de multe, încât cu regret îți spun că niciunul dintre noi nu va reuși să le termine vreodată. Dacă tot nu înțelegi de ce le iubim atât de mult, te invit să o faci. Du-te la bibliotecă și alege-ți ceva mai bun, apoi discutăm, dacă nu cumva te fură și pe tine povestea și nu te mai găsim.

Așa că, drag cititor, iată de ce unii oameni pe care îi cunoști (sau nu) refuză să se alăture nouă, șoarecilor de bibliotecă. Deși în mare parte m-am referit la ficțiune pe aici, cred că aceleași lucruri se aplică și pentru non-ficțiune, la orice ține de ea. Personal, am să încerc să remediez toate aceste motive cât mai mult cu putință. Tu ce ai de gând să faci? :)

Sursă foto: aici

Citeşte mai mult...

S.O.S Cultura română!

Dragi puțini, dar prețioși cititori români,

Câți dintre voi ați văzut vreodată, ați auzit măcar sau ați presimțit că USR, ”tutorele legitim” al scriitorilor români chiar a făcut ceva pentru susținerea drepturilor lor? Exact. Nici eu, nici niciunul dintre voi. E un fapt dezamăgitor, dar cât de poate de real. 

Cu toate acestea, un beculeț pare să se fi aprins deasupra căpeteniilor lor mărețe. Presupunând că numărul cititorilor din România este exorbitant și că, editurile și librăriile rămân mai mereu cu rafturile goale în urma avalanșelor de români culți, cei de la USR s-au gândit, dragii de ei, să meargă în sfârșit la serviciu și să-și facă meseria. Așa că, dacă tot le-am luat-o înainte celorlalte țări din Uniunea Europeană cu taxele, haideți să ducem treaba până la extrem, nu? Dacă taxarea cărților în Marea Britanie este ZERO, iar în alte țări se ajunge la cel mult 6%, atunci România ar trebui să se ridice pe teancul de bani, pentru că, evident pe cel de cărți nu o să mai fie posibil, și să arunce cu o lege nouă în români, suprimându-le astfel orice posibilitate de a se mai bucura de lectură ca până acum. Mai exact, taxarea cărților, dar și a evenimentelor culturale (de la bilete la film, până la bilete de muzeu, expoziții de artă ș.a.m.d) va ajunge undeva la 17-18%, adică de trei ori mai mult decât media totală din Uniunea Europeană din acest moment.

Excelent, băieți. Aplauze pentru inițiativă. Și așa noi nu citim, și așa nu avem noi ce să facem cu sumele prea mari de bani pe care ni le oferă statul, deci mai bine vi-i dăm vouă, nu-i așa?

Susțineți cumva faptul că banii aceștia se vor duce, de fapt, către un sprijin REAL pentru autori, adică același sprijin pe care până acum nu s-a observat că l-ați fi oferit? Mai bine nu ați face-o, pentru că atunci v-am face și noi mincinoși și v-am arăta cu degetul pe stradă. (Na! Dacă tot n-o să mai avem cultură, n-o să mai știm nici de Codul Bunelor Maniere.)

Dragi cititori români, dragi pensionari, elevi, studenți, șomeri, angajați cititori români, voi chiar aveți resursele materiale necesare pentru așa ceva? 

Vă simțiți capabili, din punct de vedere economic, să plătiți o taxă imensă pentru un obiectiv aberant? Pentru că dacă nu suntem, și știm cu toții că nu suntem, atunci pentru cine o să se mai chinuie editurile și pentru cine o să mai stea în picioare cultura din țara aceasta? Ne dorim un popor educat, cult, ne plângem cu privire la absenteism școlar și analfabetism și, în loc să facem ceva care să remedieze aceste aspecte și care să ne plaseze și pe noi, în sfârșit, într-o evoluție continuă, noi suntem tot timpul într-un regres incurabil.

Și ce e de făcut, în aceste condiții? 

Să ieșim în stradă și să ne apărăm singuri drepturile de cititor, de om al artei și al frumosului, drepturi pe care, din păcate, guvernul nu se poate abține din a nu le atinge cu mâinile mizerabile. Iată o pagina de Facebook care se ocupă cu așa ceva, la care puteți participa cu toții: AICI. Evenimentul chiar va avea loc, iar pagina are doar rolul de organizator, în timp ce coordonarea se va realiza de fiecare dintre noi, în propriile orașe.

Citeşte mai mult...

Cei 7 nebuni (care vor să conducă lumea)

Chiar acum, când sunt înconjurată de lecturile școlare de factură modernistă, am avut norocul să dau peste titlul acesta interesant, ”Cei șapte nebuni”, care m-a transpus într-o realitate cu totul și cu totul diferită de ceea ce am citit până acum. Roberto Arlt, autorul, se întâmplă să fie primul scriitor modern din Argentina și în același timp, un inventator de excepție, fapt care se regăsește și în scrierile lui.

Romanul începe în plină acțiune, prezentând momentul culminant care declașnează toate întâmplările care conduc către finalul deschis. Augusto Remo Erdosain, protagonistul, este primul personaj aflat în concordanță cu titlul romanului. Nebunia lui Erdosain se datorează ”angoasei”, a monotoniei cotidiene care îi străpunge ființa din ce în ce mai mult în fiecare zi. Practic, tot ceea ce face el este să fure bani de la patronul lui și să îmbrace obiectele în cupru, sperând ca, mai târziu, să transforme cuprul în aur. Însă evenimentele descurajatoare din viața lui îl determină să se avânte și mai mult în procesul dezumanizării sale: întâi, soția sa, Elsa îl părăsește pentru un alt bărbat, iar apoi, adevărul îl izbește drept în față – Erdosain este un inventator eșuat.

La început, am avut impresia că încearcă să își îmbunătățească existența sau nivelul de trai, însă nu la asta se rezumă acțiunile lui. Erdosain trăiește fără vreo speranță, se simte mort pe dinăuntru și, cu toate că pare să nu-și mai dorească nimic, singurul lucru după care tânjește e libertatea sufletului său: ”Pentru toți sunt negarea vieții. Sunt ceva ca neființa.”

Atunci când patronul îi cere socoteală cu privire la banii furați, Erdosain se simte încolțit și apelează la ajutorul Astrologului. Cu toate că și acesta l-ar putea ajuta împrumutându-i 600 de pesos și șapte centavos, cel care semnează cecul este Peștele Melancolic, un deținător de bordeluri, în adevăratul sens al cuvântului, care face parte din realitatea suburbiilor din Argentina secolului 20. Din acest moment apar din ce în ce mai multe personaje care susțin ideile abstracte ale Astrologului. Acesta își dorește să organizeze și să coordoneze o societate secretă bazată pe minciuni și iluzii, pentru că, spune el ”oamenii nu se cutremură decât cu minciuni”.

Ceea ce prezintă romanul, de fapt, este societatea secretă a celor care ne conduc și pe noi, astăzi, îmbibată de promisiuni false și prea multe cuvinte care, deși sună a adevăr, nu ne conduc decât spre involuție continuă – ”Ce proiectează Astrologul este salvarea sufletului oamenilor epuizați de mecanizarea civilizației noastre.” Da, sigur că da. Asta ar putea fi posibil dacă nu ar recurge la ce vor ei să facă de fapt: ”Vom fi ca zeii. Vom da oamenilor miracole nemaipomenite, frumuseți desfătătoare, divine minciuni, le vom dărui convingerea unui viitor extraordinar, încât toate promisiunile preoților vor fi palide față de realitatea minunii apocifre. Și atunci, ei vor fi fericiți...” Sună cunoscut, nu-i așa?

Romanul prezintă, în același timp, mai multe conflicte interioare ale personajelor, fiecare dintre ele luptându-se cu trecutul care le influențează prea mult prezentul și, implicit, viitorul. Erugeta, farmacistul, cu toate că are o latură religioasă care ar trebui să-l apropie de Dumnezeu, se lasă înfrânt de puterea viciilor, căsătorindu-se cu o prostituată, pe care o părăsește apoi în favoarea jocurilor de noroc. Gregorio Barsut, vărul Elsei, deținătorul a celor 17 000 de pesos destinați înființării societății secrete, înmânează Astrologului cecul cu întreaga sa moștenire, conștient fiind de urmările nefaste și devastatoare ale societății secrete în lume.

Mi-a plăcut în mod deosebit caracterul filosofic al romanului, în care sunt dezbătute aspecte psihologice ale vieții – ”Din ce motiv fericirea umană ocupă atât de puțin spațiu?”, sau ”Ce viață e asta dacă facem o grozăvie și nu simțim nimic?”. Poate pentru că încă nu l-am citit pe Dostoievski, stilul lui Arlt, care este asemănat cu cel al autorului rus, mi s-a părut un pic dificil de urmărit din cauza prea multor detalii și prea multor explicații care m-au făcut să sar peste câteva paragrafe, sau să le citesc fără să mă gândesc prea mult la ele.

Însă ideea de bază m-a convins sută la sută că merită să duc lectura până la capăt, mai ales pentru că a fost ceva nou pentru mine, întâi datorită locului, apoi datorită realității vulgare pe care Arlt o prezintă fără orice fel de reținere sau resemnare. Personajele par vii, reale, iar implicarea afectivă a naratorului pe alocuri te obligă să te îndoiești de faptul că evenimentele relatate nu s-au întâmplat niciodată de fapt. 

Mulțumesc editurii Univers pentru șansa de a citi ”Cei șapte nebuni”, pe care o puteți comanda și voi de AICI.

Sursă foto 

Citeşte mai mult...

Ați aflat Enigma?

Vă mai amintiți când am stat puțin la taclale pe blog despre experiența Gaudeamus de la sfârșitul lui 2014? V-am povestit cam tot, insistând asupra noilor apariții ale editurilor noastre preferate. Nu cred că le-am precizat chiar pe toate, fiindcă au fost o mulțime de cărți, însă esențialul e acolo. Vă reamintesc de Gaudeamus, ca să vă reamintesc, în același timp, de numeroasele titluri marca editurii Univers.

Cu toate că anul tocmai ce a început, iar târgul de carte parcă ieri s-a terminat, editura Univers deja și-a pregătit rafturile cu noi apariții pentru publicul înarmat cu ochelari pentru citit, căni de ceai și pături călduroase. Mai exact, au început o nouă campanie în jurul Colecției Enigma, una dintre cele mai vechi colecții  dedicate literaturii polițiste și thrillerelor.

Noul volum care se află în pregătire, sub traducerea Ioanei Vighi, va apărea sub titlul ”Lanțul de crime”, de Meg Gardiner. Săptămâna trecută, pagina de Facebook a editurii a fost plină de provocări, în urma cărora cititorii norocoși s-au ales cu câte un exemplar din Colecția Enigma. Însă nu s-au terminat. Tot pe pagina de Facebook, surprizele și ofertele vor fi din ce în ce mai numeroase până la sfârșitul lunii.

Dacă ați pus ochii pe vreo carte din Colecția Enigma, sunt bucuroasă să vă anunț că toate cărțile din colecție sunt reduse până la 40% pe site-ul editurii. Ah! Era să uit. Dacă intrați și pe pagina de Facebook a editurii Univers, o să găsiți o grămadă de link-uri care duc către concursuri în cărți aflate în plină desfășurare.

Citeşte mai mult...

5 Cărți pe care ni le recomandă personajele noastre preferate

Cine spune că, dacă te afli într-o carte, dacă ești invenția unui autor nebun (să zicem), nu ai voie să iei și tu o carte și să te răsfeți cu ea prin mijlocul vreunui capitol? Așa cum noi urmărim viețile unor persoanje reale în lumea lor, la fel de bine pot face și ele asta. Nu vorbesc aici de povestirea în ramă. Nici pe departe. Tot ceea ce vreau să spun e că ”fiecare personaj își dorește ceva, chiar dacă e vorba doar de un pahar cu apă”. Și atunci, e imposibil să nu se găsească cel puțin unul care să-și dorească o noapte petrecută în compania unei cărți în locul unei petreceri într-un bar îngust și plin de fum.

E interesant, știi de ce? Dacă ele fac toate lucrurile pe care le facem și noi, evident, sunt mai aproape de noi ca homo sapiens. Dar dacă fac toate astea și mai și citesc pe deasupra, e clar că le putem străbate personalitățile mult mai ușor și mai rapid. Suntem ceea ce citim.

Așadar, iată o listă cu ceea ce ne recomandă să citim personajele din lecturile noastre:

#1 “The Yellow Book”

Dacă ați citit ”Portretul lui Dorian Gray” al lui Oscar Wilde, cu siguranță vă amintiți de ”The Yellow Book”. Cartea nu a existat decât în viața lui Dorian, ci și în realitatea de zi cu zi. Publicată în decursul anilor 1894-1897 de către Elkin Mathews și John Lane, a fost un jurnal literar al Marii Britanii, care apărea periodic. Conținutul ei (poezii, povești, povestiri, eseuri, ilustrații) a fost asociat cu estetismul și decadența, de aici și legătura cu romanul lui Wilde.

Lordul Henry îi trimite lui Dorian un exemplar al jurnalului știind că are să-l înveselească, într-o oarecare măsură, după ce prima lui iubire recurge la suicid. ”După câteva minute era absorbit. Era cea mai ciudată carte pe care o citise vreodată. Îi părea că în veșmântul splendid, până la sunetul delicat al flautelor, păcatele lumii treceau pe lângă el într-un spectacol prostesc. Lucruri pe care prea puțin le visase deveneau deodată adevărate pentru el. Lucuri pe care nu le visase niciodată i se descopereau pe rând.”

”The Yellow Book” e înțeleasă de criticii literari ca fiind o operă a decadenței pariziene, care a influențat puternic estetismul britanic. În același timp, în Franța, cărțile de acest gen erau împachetate în hârtie galbenă, pentru a avertiza publicul în legătură cu lascivitatea conținutului.

#2 ”Pe Drum”, Jack Kerouac

Deși apărută recent la noi în țară, ”Jurnalul unui adolescent timid” de Stephen Chbosky a umplut librăriile încă din prima zi. Cu toate că, de obicei, cartea se presupune a fi mai bună decât filmul, de data aceasta cred că și cartea, și filmul sunt la fel de bune (cu toate că, bineînțeles, în film nu au fost surprinse toate scenele din carte). În același timp, protagonistul, în ciuda depresiei pe care o poartă cu el oriunde ar merge, reușește să evadeze din realitate prin cărți. Și, printre cărțile pe care el le descoperă treptat, ni le descoperă și nouă.

”Pe Drum” este una dintre lecturile lui Charlie, recomandată de profesorul de engleză de la liceu. Eu sunt extrem de încântată că am aflat de titlul acesta, pentru că sunt o mare fană a Generației Beat. Cartea e considerată o Biblie a generației, pe care trebuie neapărat să o am în bibliotecă. ”Romanul este, în același timp, o descriere a Americii anilor ’50 și a beatnicilor, a tinerilor obsedați de exprimarea libertății individuale, aflați într-o căutare frenetică a adevărurilor supreme, indiferent de mijloacele folosite, de la calătorii inițiatice la sex si droguri. ”Pe drum” are multe accente autobiografice, personajul principal, Dean Moriarty, fiind un alter ego al lui Neal Cassady, figura emblematică a generatiei Beat.”

#3 ”The Rising Tide of Color: The Threat Against White World-Supremacy”

Despre cartea aceasta aflăm de la Tom Buchanan, din romanul lui Fitzgerald, ”Marele Gatsby”. După ce o citește, Tom afirmă într-o conversație la care este prezent protagonistul că ”civilizația se duce de râpă”. Subiectul abordat sugerează ideea unui colaps al populației albe și al colonialismului, deoarece numărul popoarelor de culoare creștea din ce în ce mai mult. Mai mult, ideea tinde către o formă de rasism științific, prin care autorul susține separarea raselor primare ale lumii.

#4 ”Marele Gatsby”, F. Scott Fitzgerald

Am citit ”Pădurea Norvegiană” acum un an și jumătate și încă mi-e greu să uit povestea tristă a lui Watanabe. ”Marele Gatsby” îl ajută pe protagonist să formeze o prietenie frumoasă cu seniorul său, Nagasawa, pornind de la o discutie literară în jurul subiectului romanului. Mă bucur că am citit și eu ”Marele Gatsby” și că am putut lua parte, în mod indirect, la conversația celor doi.

#5 ”Comentariile lui Caesar”

Chiar acum mă ocup de traducerea unor părți ale operei pentru ora de latină și mă bucur că le pot menționa și aici. În ”Contele de Monte Cristo”, de Alexadre Dumas, Luigi Vampa este cel care ne recomandă, în mod indirect, ”Comentariile lui Caesar”. Contele, alături de Franz d'Epinay, venind să-l elibereze pe Albert de Morcerf, îl găsesc pe bandit citind.

Opera prezintă cu obiectivitate cei nouă ani pe care Caesar îi petrece în război, cu toate că el însuși a scris-o și ar fi putut la fel de bine să fie subiectivă. Mă duce cu gândul la cartea lui Hitler, pe care însă nu am citit-o, din păcate, dar despre care am auzit inclusiv în ”Hoțul de cărți”.

Cred că, pe lângă faptul că ne bucurăm de firul narativ și de personaje, tuturor ne place să învățăm câte ceva din cărțile pe care le citim. Da, aflăm lucruri din viața de zi cu zi pe care nu le știam înainte, descoperim citate noi, profunde, descoperim chiar și muzica pe care o ascultă unele personaje etc., etc. Cu toate astea, cred că cel mai palpitant e atunci când găsești o carte într-o altă carte.

Voi ce cărți ați găsit prin lecturile personajelor voastre preferate?

Citeşte mai mult...

Despre maladia care îți suprimă tot ceea ce ești

Nu o singură dată, ci de mai multe ori m-am întrebat în ce fel se manifestă,  psihologic vorbind, bolile acestea care te fac să uiți de propria existență. În cazul de față, mă refer la Alzheimer, maladia care îți suprimă gândurile, trăirile, amintirile și, în final, pe tine, ca întreg. În cazul oricărei boli de acest gen, cred că suprimarea sinelui e mai mult o ușurare, decât un chin. Chinul e atunci când știi ce ți se întâmplă, refuzi să crezi că-i adevărat, dar ești obligat să trăiești alături de procesul propriei desfigurări psihice.

Dacă scrii, trebuie să citești cartea asta

”Ținutul pustiit” a fost, întâi de toate, o experiență minunată pentru mine, ca scriitoare. Cartea nu numai că are o structură complexă, dar și personajele, planurile narative sunt la fel. Orice scriitor cunoaște faptul că, fără citit, nu există scris (sau, cel puțin, nu de bună calitate). De aceea, pentru cei care scriu, analiza complexității tuturor trăsăturilor de mai sus este, fără doar și poate, un exercițiu constructiv.

Acțiunea începe în prezentul lui Jake Jameson, un bărbat aflat în pragul pensionării, în urma unei prestații excelente de arhitect, care se luptă cu el însuși pentru nevoia de a-și aminti și cele mai mici evenimente din viața lui. În timpul unui zbor cu avionul pe deasupra pădurii Quail, care se află în plină defrișare, psihicul lui Jake este asemănat cu mulțimea copacilor care cad, doborâți, pe pământ. Cam ăsta ar fi un prim indiciu cu privire la conținutul cărții, deși unul destul de subtil.

Stilul de scris al Samanthei pur și simplu te lasă fără cuvinte.

Pe măsură ce cartea avansează în conținut, pătrundem, așadar, în complexitatea planurilor narative. Naratorul stă undeva între psihicul lui Jake și psihicul nostru, al cititorilor, ne leagă prin evenimentele relatate și, de multe ori, chiar trecem prin aceleași trăiri precum protagonistul. Ni se aduc la cunoștință evenimente  din trecutul lui Jake, mai târziu înlocuite de altele, mai târziu reluându-le pe cele inițiale și tot așa. La un moment dat, te afli în confuzie totală. Mai târziu, toată informația revine ca un moment Evrika. Pe cât de enervant este să-ți aduci aminte, apoi să uiți iar și apoi să-ți aduci aminte din nou, pe atât e de interesant cum Samantha Harvey a reușit să pună cap la cap întregul plan al desfășurării acțiunii.

Datorită ”Ținutului pustiit”, am făcut cunoștință cu un amalgam de concepții de viață.

Tot prin prisma amintirilor lui Jake reușim să înțelegem și mai multe filozofii de viață. La început, avem de a face cu Jake cel tânăr, arhitect, soț și tată a doi copii, care e sigur de faptul că linia orizontului nu e dreaptă, ci depinde de modul în care o privești. Mai târziu, ajuns în pragul vârstei, trecut prin mai multe evenimente devastatoare despre care nu mai e sigur dacă s-au întâmplat sau nu, Jake ne demonstrează cât de vulnerabili sunt oamenii, câtă nevoie avem unii de ceilalți și cât de mult poți iubi pe cineva, astfel încât să nu îl uiți niciodată, nici chiar atunci când Alzheimer-ul se luptă cu tine pentru amintirea lui.

Vorbim și despre iubire, într-adevăr, însă aici, e de mai multe feluri. Întâi, infidelitatea conjugală din viața lui Jake iese la iveală prin amintirile lui. Mai apoi, sunt prezente în carte mai multe personaje care conturează acest aspect: Helen, soția lui Jake, Joy, una dintre aventurile lui, Eleanor, Sara, cei doi copii ai săi,  Henry și Alice și, ulterior, personaje care apar, dar de care Jake nu își mai poate aminti.

Fiecare dintre aceste personaje este puternic construit, fiecare are propria personalitate și propriile principii după care se ghidează în viață. Pe când Helen este adepta religiei, ”perfecțiunea” întruchipată, biata Eleanor este victima celor mai multe drame de cuplu, Sara este femeia puternică, care nu se abate niciodată de la regulile ei. Și, în ciuda tuturor acestor aspecte, fiecare personaj are aceeași slăbiciune – din nou, vulnerabilitatea.

”Ținutul pustiit” e o mică enciclopedie

În primul rând, e de urmărit succesiunea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial și de după terminarea lui. De aici, aflăm clar și în detaliu despre viețile oamenilor din cenușa lăsată în urmă de căre război. Mai mult, personajele, pentru că nu seamănă deloc între ele, vin cu câte o idee nouă, inovatoare, fiecare având câte ceva interesant de spus, pe lângă dialogul propriu-zis cu ajutorul căruia își desfășoară traiul.

Romanul de debut al Samanthey Harvey m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă Alzheimer-ul cu adevărat, mi-a demonstrat câtă informație există în lume, în jurul meu, că emoțiile merită să fie trăite la maximum și cât de mult trebuie să prețuim fiecare clipă a existenței noastre.

Mulțumesc tare mult editurii Litera pentru șansa de a cunoaște toate aceste lucruri. Recomand romanul acesta încărcat de psihologie oricărui iubitor de lectură.

Nu cumva ai citit și tu cartea? Mi-ar plăcea să citesc ce părere ai și tu despre ea, într-un comentariu. 

Citeşte mai mult...