Complet pasionată de filmele încadrate în vechile societăţi ale secolelor  XIX, respectiv  XX, filmul „Pianul”(în original, The Piano, 1993) mi-a atras atenţia încă de când i-am văzut posterul. Mai mult, fiind adepta filmelor de dramă şi romance, n-am mai avut răbdare până să fac rost de el.

The piano a fost nominalizat de 35 de ori, a câştigat trei premii Oscar, pe lângă un număr considerabil de alte premii, şi 40 de milioane de dolari în SUA. Filmul o are în vedere pe Holly Hunter în rolul Adei, o văduvă scoţiană care nu mai scosese niciun cuvânt de la vârsta de şase ani. Fiind angajată într-o căsătorie cu un om pe care nu îl mai întâlnise niciodată, Ada şi fiica ei, Flora (Anna Paquin), sunt nevoite să ajungă pe ţărmurile Noii Zeelande. Cu toate că Ada nu vorbea, reuşea să comunice cu ajutorul semnelor, Flora fiind pe post de interpretă a cuvintelor ei, dar şi cu ajutorul muzicii. De fapt, mai mult cu ajutorul muzicii. Ada, deşi o femeie foarte rigidă, îşi găseşte slăbiciunea în melodiile pianului vechi, în notele joase şi  în vocea Florei care o acompaniază. De aceea, degetele ei nu pot sta departe de clapele albe şi negre prea mult timp atunci când noul soţ îi spune că pianul e mult prea greu pentru a fi transportat, aşa că, împreună cu Flora, traversează jungla în fiecare zi şi merg să cânte la pianul abandonat încă pe plajă. Între timp, un vecin, George Baines (Harvey Keitel), o aude cântând şi decide să cumpere pianul de la soţul ei şi pretinde că îşi doreşte să înveţe şi el să cânte, doar pentru a-şi putea petrece timpul cu Ada. La scurt timp după aceea, tot el îi propune Adei un târg: îi dă pianul înapoi în schimbul unor favoruri sexuale, pe care Ada le acceptă de dragul muzicii.


Cum era inevitabil să se întâmple, Ada şi George Baines se îndrăgostesc, soţul Adei rămânând în continuare bărbatul pe care nu îl întâlnise niciodată cu adevărat. În momentul în care acesta află de  sentimentele ei pentru George prin intermediul Florei, îi oferă Adei cea mai cruntă pedeapsă, privând-o de la ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.
Finalul se conturează într-o manieră liniştită, tulburată mai apoi de un moment de plot-twist, care, totuşi, nu pune capăt filmului încă. Adevăratul final îşi continuă schiţa liniştită şi plăcută, reuşind să rămână, în acelaşi timp, imprevizibil.
Când am dat play filmului, m-am aşteptat să fie unul bun şi, din fericire, nu m-a dezamăgit. Momentele tensionate nu s-au lăsat aşteptate, scenele romantice au părut extrem de realiste, alături de locul şi timpul acţiunii. Cu toate astea, mi-aş fi dorit, într-un fel, să-mi fi fost întrecute aşteptările. În timp ce Holly a reuşit o performanţă impecabilă asupra rolului principal, am rămas, într-o oarecare măsură, flămândă după profunzimea scenariului. Cel puţin, începutul şi sfârşitul au punctat destul de bine acest aspect.

„Pianul” e unul dintre filmele acelea care se înghesuie printre gândurile tale şi rămân acolo mult timp după ce le-ai terminat de vizionat şi unul dintre filmele pe care ţi-ai fi dorit să nu le fi văzut, doar ca să poţi să-l vezi din nou pentru prima oară.


"At night! I think of my piano in its ocean grave, and sometimes of myself floating above it. Down there everything is so still and silent that it lulls me to sleep. It is a weird lullaby and so it is; it is mine."

Emilia E. Tănase
Reacții: