Cu toate că ”Dezolarea lui Smaug” s-a terminat cum s-a terminat - ne-a lăsat cu ochii în soare, adică – partea a treia, ”Hobbitul, Bătălia celor cinci oștiri” nu numai că deține cele mai importante momente culminante ale triologiei, dar se și dezlănțuie ca o explozie a amalgamului de conflicte și idei.

Pentru că nu mai fusesem la IMAX înainte și pentru că urma să fie difuzată partea a treia din ”Hobbitul” în premieră, am zis că trebuia să merg neapărat, chiar dacă asta însemna să merg 100 de kilometri cu trenul și multe ore de plictiseală cronică pe drum.

Filmul a început, așa cum mă așteptam, chiar în plină acțiune - Smaug lovind frenetic din aripi pe deasupra orașului, fâțâindu-se de colo-colo în toată măreția lui, oamenii țipând și fugind, ruine, flăcări, tot tacâmul. În nebunia lui, Smaug este un personaj bine realizat, puternic individualizat și... efemer, din păcate. N-a durat mult până să se termine toată harababura.

Mai departe, avem de a face cu Thorin (Richard Armitage), regele dwarfilor și cu partea psihologică a filmului. Thorin, care și-a recăpătat Muntele în cele din urmă, e de părere că tot aurul în care s-a răsfățat Smaug e al lui și numai al lui. Astfel, caracterul lui de dwarf cumsecade, loial și curajos se suprimă în fața puterii aurului și a coroanei. Ce mai contează promisiunile unui rege, nu-i așa? Elfii și oamenii, pe de altă parte, știu că li se revine și lor o parte din abisul acela de monede și bijuterii. Pe când Thorin știți ce le spune? ”Nu mă voi despărți de nicio parte din comoară, nici măcar de un singur cent!”.

Hobbitul nostru drag e pus în fața unei alte situații dificile, de unde se naște un alt conflict, interior de data aceasta. În ciuda comportamentului lui Thorin, Bilbo (Martin Freeman) îi rămâne loial și, în același timp, are grijă ca lucrurile să nu evolueze din rău în mai rău. Bineînțeles, Thorin va considera grija aceasta a lui drept un act de trădare.

Acum e acum. Ne întâlnim din nou cu armatele elfilor, a oamenilor și, ulterior, a gnomilor din Erebor, care vin și ei să își revendice din bogății. Mai mult decât atât, războiul se întețește și va urma un conflict dublu, în cadrul căruia mai apar, surprinzător, și armatele de orci ale lui Sauron, pe care îl cunoaștem foarte bine din ”Stăpânul Inelelor”.

Vă gândiți cumva la Thorin? El nu se gândește la voi, nici la ai lui, nici la război. Thorin e la adăpost, în munte, stă pe tron, mai exact, înconjurat de aur și de câțiva dwarfi care își doresc să plece și ei la luptă. Afară se formează alianțe, acțiunea e abundentă, momentele culminante sunt multe, iar efectele sunt bine realizate.

Pe lângă marea bătălie, mai are loc un conflict între Gandalf (Ian McKellen), Galadriel și Sauron. Datorită lui, mai putem așeza câteva piese noi în puzzle-ul Stăpânului Inelelor, pentru că aflăm câte ceva despre începuturile lui Sauron.

O singură carte a dat naștere celor trei filme. Peter Jackson nu s-a entuziasmat prea tare de filmele acestea, nici nu s-a ostenit prea mult, însă în ”Bătălia celor cinci oștiri” s-au văzut, cu siguranță, îmbunătățiri. În filme apar personaje care nici măcar nu se află în carte: Legolas și Tauriel, de exemplu. Apar povești (de dragoste) care nu se găsesc în carte: Legolas și Tauriel, din nou, alături de Tauriel și Kili. Așadar, cartea nu-i respectată în totalitate. Nu știu dacă să fiu supărată sau nu, fiindcă nu m-au deranjat deloc poveștile adăugate în plus. Pe de altă parte, călătoria lui Bilbo Baggings se putea reduce considerabil la maximum trei ore de film, și nu la trei filme a câte trei ore fiecare.


Sfârșitul mi-a stors o lacrimă, am pierdut un personaj drag mie și un altul la care nu m-am așteptat să dispară atât de subit. În orice caz, au fost multe scene care m-au ținut pe marginea scaunului, scene amuzante à la Bilbo și, așa cum am spus, scene triste. Pentru partea a treia a filmului merită să le vezi pe toate trei.


Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?