„Pe 11 noiembrie, Lowboy alerga să prindă metroul”.
Cu fraza aceasta, John Wray deschide un amalgam de cuvinte în spatele cărora se
zbate să iasă la suprafaţă o lume nouă, prea puţin abordată în general, cu
senzaţii noi, gânduri abstracte şi întâmplări minuţioase. Nu pot să spun decât
că, la început, titlul cărţii m-a determinat cel mai mult să o citesc – „Lowboy”.
M-am aşteptat, ce-i drept, să fie o lectură diferită de ceea ce am citit până
acum, din toate punctele de vedere, datorită titlului şi, mai apoi, datorită
descrierii destul de vagi pe care am găsit-o pe cea de-a patra copertă.
Stilul lui John Wray este complex, minuţios, un pic dificil de urmărit. Pentru cei pasionaţi de scris mai ales, stilul lui e un exerciţiu extrem de constructiv.
Lowboy, aşadar, este un adolecent de 16 ani care
reuşeşte, într-un fel, să evadeze din ospiciul de boli mentale. Primul loc spre
care se grăbeşte să ajungă, aşa cum sugerează şi fraza iniţială a cărţii, este
metroul. Metroul nu numai că este un loc fizic sigur pentru Lowboy, ci este şi
unul spiritual, cu toate că şi aici trecutul îl urmăreşte într-o manieră nu
tocmai plăcută. Pe parcursul unei singure zile în care are loc întreaga acţiune
a cărţii, Lowboy se regăseşte în metrou de cele mai multe ori.
N-ai să poţi să pătrunzi în mintea unui schizofrenic mai mult decât ai să pătrunzi prin cartea asta imprevizibilă şi abstractă.
Pe de altă parte, perspectiva naraţiunii mai conturează
încă un alt personaj, mama lui William Heller, aka Lowboy, pe care acesta o
numeşte întotdeauna Violet. Violet
are în vedere ajutorul unui alt personaj, detectivul Laatef, cel care
investighează cazul lui Lowboy şi care speră să-l prindă pe băiat. Cu toate
acestea, deşi amândoi, atât Violet, cât şi Laatef îşi doresc să-l aducă înapoi
pe tânărul schizofrenic, motivul din spatele aceleiaşi dorinţe este diferit în
ambele situaţii: Laatef speră să-l prindă pentru ca acesta să nu rănească pe
cineva, pe când Violet spera ca nu cumva cineva să-l rănească pe el. Motivele
nu sunt tocmai ascunse, însă scopul este bine întemeiat din partea amândurora. Astfel,
cea de-a doua parte a cărţii are în vedere cazul detectivului Laatef şi a mamei
îngrijorate, care devine, pe parcurs, mai mult decât un simplu caz.
Succesiunea scenelor te va lăsa cu sufletul la gură - se vor termina când nu te aştepţi şi vor continua de unde nici nu te gândeşti.
Totodată, apare şi cel de-al patrulea personaj, în
antiteză cu eroul suferind de schizofrenie – Emily. Emily, deşi mai înaintată
în vârstă cu un an decât Lowboy, este cea care şi-a potrivit o mare parte a
copilăriei în funcţie de gândurile, dorinţele şi nevoile prietenului său (cel mai
bun). Până ca motivul acestor acţiuni să devină mai clar, capitolele au
continuat într-o manieră destul de confuză şi greu de urmărit. Totuşi,
personajul care a ajutat cel mai mult la descoperirea adevărului nu a fost
Lowboy, nici detectivul, ci Violet, care a aşezat piesele unui puzzle încet şi
calculat, un puzzle al vieţii fiului său, povestind despre boala lui şi despre
felul în care s-a prezentat pe parcursul anilor.
Fiecare personaj este atât de puternic conturat, încât vei reuşi cu uşurinţă să te contopeşti cu gândurile şi acţiunile lor. Bineînţeles, asta ne şi dorim atunci când citim ceva, nu-i aşa?
Revenind asupra lui Lowboy, încă aflat într-un
metrou din New York, acesta continuă să-şi pună întrebarea „De ce m-am născut?”,
cu toate că răspunsul este mereu acelaşi, „ca să salvez lumea”. Planul eroului
este de a salva lumea, în adevăratul sens al cuvântului, fiind ferm convins că
întreaga existenţă umană avea să fie rasă de pe faţa Pământului din cauza
încălzirii globale. În acelaşi timp, el cunoaşte toate datele exacte în care are
să se întâmple catastrofa. Pentru a opri încălzirea globală, catastrofa uriaşă,
Lowboy se gândeşte că singurul lucru pe care îl poate face este acela de a
trece de bariera propriului sine, de a se pierde în lume, a le cunoaşte
cotidianul şi a prelua toate aceste lucruri şi pentru el, care este atât de
diferit de restul celorlalţi – „special”, aşa cum îl numeşte Violet - "Ordinea lumii nu este şi ordinea mea"- Astfel,
Lowboy începe cu primul lucru pe care l-ar face un adolescent de vârsta lui:
sexul.
Fiecare concept are ceva nou de spus, cartea este plină de informaţie nouă, aşa că la sfârşitul lecturii, cu siguranţă vei învăţa ceva din paginile ei.
La un moment dat al lecturii, am devenit
conştientă de faptul că aproape fiecare dintre personajele prezentate mai sus
sunt conturate în jurul unui nume fals, unei porecle. De aceea, m-am gândit
care ar fi putut fi semnificaţia lor. Pentru „Lowboy” nu a fost greu, deşi a
durat ceva până să fie explicată: „Un lowboy este ceva inutil, nu ca un highboy”.
Porecla a rămas contopită cu sinele lui William Heller, ceea ce înseamnă că
acesta a acceptat definiţia şi, mai mult, a crezut în ea. Pentru Laatef care,
de fapt, se numeşte Rufus Lamarck, semnificaţia ar putea fi simplul fapt că
lucrează sub acoperire, dar s-ar putea acoperi la fel de bine de sinele lui
rigid, singuratic. Lowboy o numeşte pe mama lui „Violet”, datorită faptului că
ea este motivul pentru care el se află în suferinţă, aşadar ea îi aparţine lui,
ca o compensare pentru situaţia actuală. De aceea, se decide să îi spună simplu
Violet.
Cât despre Emily, cea care nu are niciun fel de
poreclă, se prezintă ca un simbol al dragostei aflată la cote maxime, care ar
face orice pentru Lowboy, participând inclusiv la „salvarea lumii” pentru el.
Lowboy, desigur, cunoaşte toate aceste lucruri şi, deşi ataşat în felul lui de
Emily, scopul lui este mai important decât persoana cu ajutorul căreia îşi pune
planul în aplicare.
Cel mai interesant aspect al cărţii nu este neapărat
boala lui Lowboy, ci felul în care aceasta se împleteşte cu vârsta lui,
perioada adolescenţei, care şi ea prezintă probleme, atât din partea mediului
intern, cât şi din a celui extern. De fapt, la un moment dat chiar apare o
scenă în care Lowboy nu îşi poate cumpăra nici măcar câteva gogosi fără să
pornească un conflict între el şi vânzătoare. Cu toate acestea, "Lowboy" nu este o carte obişnuită, asta-i clar, şi din această cauză, John Wray poate fi considerat un artist adevărat.
Nu în ultimul rând, ideea lui John Wray cu ajutorul căreia a jonglat cu cuvintele în „Lowboy” va rămâne cu tine mult timp după ce ai terminat de citit cartea.
"Lowboy este o altă odisee urbană a unui Ulise suspendat între două lumi."
Mulţumim, din nou sponsorului nostru, editura Univers, pentru şansa de a citi această carte. Totodată, cartea poate fi comandată de AICI.
Pe parcursul
anilor, tot apropiindu-ne de secolul al XX-lea, coloritul fotografiilor a
devenit din ce în ce mai abudent. Cu toate că acest lucru ar fi trebuit să
înlocuiască fotografiile alb-negru, în mod paradoxal, tocmai din această cauză au
rămas la fel de abordate și în zilele noastre: în timp ce coloritul abundent
încărca destul de mult textura fotografiei, fotografiile alb-negru ofereau
privitorilor o perspectivă proaspătă și, pe cât de simplă, pe atât de complexă.
Am găsit poze cu
marea îmbibată în cerneală, cu cerul în nuanțe timide de gri, cu fața tânără a
bunicii, tăcută, mângâiată de pistrui, și încă neatinsă de furtunile vremii și
mi-am trecut ușor sufletul printre ele. Din păcate, același sigiliu al timpului
n-a lăsat gândurile mele să treacă mai departe de ceea ce știam și vedeam deja.
Îngropată undeva în trecut, realitatea noncoformistă și liberă a bunicilor mei
era încă în plină acțiune; alb-negrul mă convinsese că s-a încheiat.
.jpg)
.jpg)
