4 Animații nominalizate la Oscar pe care trebuie să le vezi

În timp ce majoritatea lumii se întreabă cine va câștiga trofeul pentru „Cel mai bun actor/actriță” ori „Cel mai bun regizor”, sau ce film va câștiga lozul cel mare în seara de 22 februarie 2015, gândurile mele se îndreaptă spre animații. Anul acesta a fost lansat unul dintre filmele mele preferate din toate timpurile care, în mod deloc surprinzător, este o animație. Așa că, bineînțeles, îmi rod unghiile de nerăbdare și sper din tot sufletul ca filmul respectiv să plece acasă cu mult râvnita statuetă aurie.

Anul acesta au fost nominalizate 5 pelicule în categoria „Cel mai bun film de animație”, dintre care am văzut 4, așa că îmi voi așterne gândurile despre fiecare în parte. Dar, pentru început, aș vrea să acord și câteva mențiuni mai... speciale.

Mențiunea „AR-FI-TREBUIT-SĂ-FIE-PE-LISTĂ-ÎN-LOCUL-LUI-THE-BOXTROLLS” merge la... THE BOOK OF LIFE! O animație deosebită, surprinzător de bine realizată și cu un impact emoțional aparte, THE BOOK OF LIFE m-a impresionat prin originalitatea decorurilor și cântecele superbe. Cu siguranță ar fi meritat măcar o nominalizare.

Mențiunea „MĂ-BUCUR-CĂ-NU-A-FOST-NOMINALIZAT-PENTRU-CĂ-E-MULT-PREA-OVERRATED” merge la... THE LEGO MOVIE! Când îi aud pe americani cât de revoltați sunt din cauză că THE LEGO MOVIE nu a fost nominalizat, cum că ar fi meritat din plin să câștige pentru că a fost „groundbreaking” și a avut un mesaj puternic, îmi vine să arunc laptop-ul pe geam. THE LEGO MOVIE e plin de clișee, animația nu mi s-a părut în niciun caz spectaculoasă și, per total, a fost chiar opusul unui film „memorabil”, așa că decizia Academiei Americane de Film e pe deplin justificată.

Mențiunea „VREAU-SĂ-VĂD-FILMUL-ĂSTA-CÂT-MAI-REPEDE-PENTRU-CĂ-DIN-TRAILER-ARATĂ-UIMITOR” merge la... SONG OF THE SEA! O animație de la un studio mic, necunoscut, are foarte puține șanse la o lansare în România. De fapt, am auzit că foarte puțină lume a văzut SONG OF THE SEA, așa că nominalizarea acestuia a fost o surpriză pentru majoritatea cinefililor. Totuși, filmul arată absolut minunat și pare să fie o poveste de-a dreptul magică, pe care abia aștept să o... pescuiesc, dacă înțelegeți la ce mă refer. Arrr!

Pe locul 4 în topul preferințelor mele se află THE BOXTROLLS. Animația stop motion e destul de rară în ziua de azi, acum că majoritatea studourilor se bazează pe imaginile generate pe calculator. O muncă migăloasă, stop motion-ul e foarte apreciat de către critici și pe bună dreptate. Când vine vorba despre THE BOXTROLLS, îmi scot pălăria în fața echipei din spatele filmului pentru reușita lor. Vizual, animația arată foarte bine, dar cam atât. Povestea lasă mult de dorit, fiind contruită pe un clișeu destul de folosit: un orfan este crescut de niște ființe urâte de oameni, dar care sunt diametral opuse față de percepția comună. Nici personajele nu au fost prea strălucite, iar acțiunile lor m-au lăsat rece.

THE TALE OF THE PRINCESS KAGUYA ocupă locul 3. Într-o mare de animații 3D realizate pe calculator, un film desenat de mână strălucește cu intensitatea a o mie de stele. Printre ultimele filme produse de celebrul Studio Ghibli, THE TALE OF THE PRINCESS KAGUYA spune povestea unei fetițe născute dintr-un mugure de bambus care, asemeni eroilor din povștile noastre, crește într-o zi cât alții în 10 și abordează diverse teme, de la maturizare și până la modul în care o schimbare bruscă poate afecta o persoană în cele mai nebănuite și grave moduri, toate însoțite de o animație în acuarelă, unică. La sfârșit am rămas cu impresia că filmul este destinat unui public ceva mai matur, care știe să aprecieze fiecare secundă a lui. Copiilor cu siguranță li se va părea plictisitor, iar durata de peste 2 ore nu face decât să-l împovăreze și mai mult pe privitorul nerăbdător.

Pentru locul 2 am ales BIG HERO 6. Anul trecut, Disney a luat trofeul cu FROZEN (nemeritat, zic eu) – un succes fulminant, care a dat naștere unei adevărate manii, dar anul acesta nu a avut parte de același succes. BIG HERO 6 e apreciat de fanii animațiilor, însă e departe de nebunia „înghețată” de anul trecut. Și e mare păcat pentru că BIG HERO 6 e net superior lui FROZEN. Animația e pur și simplu superbă și, cu toate că povestea scârțâie pe alocuri, iar unele personaje seamănă izbitor cu cele din TANGLED ori FROZEN, Baymax salvează situația. Dacă nu ar exista o anumită reptilă zburătoare care să-i sufle titlul, l-aș fi numit cel mai drăgălaș personaj animat din câte există.

Pentru cei care mă cunosc, nu cred că ocupantul primului loc e o surpriză. HOW TO TRAIN YOUR DRAGON 2 e o capodoperă, fără doar și poate! Peisajele par desprinse din realitate și numai bune de puse în ramă, iar decizia producătorilor de a „îmbătrâni” personajele, pentru a fi în ton cu timpul trecut de la lansarea primului film, a fost inspirată și îndrăzneață. Foarte rar se întâmplă așa ceva într-un film de animație. Săptămânile trecute am revăzut cele două HOW TO TRAIN YOUR DRAGON și am fost plăcut surprins să văd cât de mult a evoluat tehnologia în numai 4 ani! Modul în care emoțiile sunt transmise doar prin intermediul unor priviri, evoluția surprinzătoare, deloc previzibilă și uimitor de matură a acțiunii fac din HOW TO TRAIN YOUR DRAGON 2 un film perfect pentru toate vârstele, așa cum ar trebui să fie o animație. Iar Toothless e de un milion de ori mai cute de această dată!

Voi pe cine mizați?

Articol trimis de Răzvan Timar.

Citeşte mai mult...

Ascensiunea lui Jupiter, Recenzie

Ascensiunea lui Jupiter

Titlu original: Jupiter Ascending

Regie: Andy Wachowski, Lana Wachowski

Distribuție: Channing Tatum, Mila Kunis, Sean Bean

Gen film: Acţiune, aventuri, SF

Durată: 128 minute

Premiera în România: 06.02.2015

Rating IMDb: 6

Rating personal: 7

Mânat de o dorință incredibilă de a afla dacă Sean Bean va scăpa cu bine din această aventură, după ce în mai toate filmele în care a jucat până acum a avut parte de o soartă mai puțin... luminoasă, am decis să merg la premiera celui mai nou film semnat de frații Wachowski.

Povestea e una clasică: o persoană neadaptată (Jupiter Jones, binișor interpretată de Mila Kunis) află că, de fapt, e specială (în acest caz reîncarnarea unei suverane și moștenitoarea de drept a Pământului). În scenă intră una bucată vânător de recompense (Caine Wise, un rol care i-ar convinge până și pe cei mai sceptici că Channing Tatum va fi un bun Gambit în viitoarele filme X-Men) care, inevitabil, se va îndrăgosti de protagonistă și, astfel, va „deraia” de la planul inițial: acela de a o duce pe Jupiter celui care l-a angajat. Adăugați urmăriri intergalactice spectaculoase, creaturi care mai de care mai ciudate, misterul care îl înconjoară pe Sean Bean (serios, cred că mai mult de jumătate din cei care au vizionat filmul au făcut-o pentru că erau curioși să vadă dacă personajul lui moare sau nu), o familie disfuncțională, formată din 3 frați cu idealuri diferite, a cărei influență se întinde de-a lungul Universului și un antagonist incredibil de enervant și aveți rețeta unei reușite. Sau nu...?

Încă din momentul în care data de lansare a filmului a fost mutată din vara lui 2014 tocmai în februarie (o perioadă „moartă” pentru filme) 2015, am simțit că e ceva în neregulă cu această peliculă. Motivul oficial a fost acela că era nevoie de mai mult timp pentru a finisa efectele speciale și, dacă e adevărat, atunci nu pot spune decât că a meritat așteptarea.

Vizual, Ascensiunea lui Jupiter e o experiență de neratat. La începutul filmului a fost o scenă de urmărire absolut uimitoare, care m-a ținut cu sufletul la gură până la sfârșitul ei. Navele extravagante, extratereștrii ciudați și locațiile nepământene au arătat cât se poate de real și au făcut în așa fel încât să fiu pe deplin „prins” în aventură. Aș îndrăzni să spun chiar că ar merita câteva nominalizări la categoriile tehnice. Coloana sonoră își face și ea foarte bine treaba, de cele mai multe ori salvând scene care, fără intervenția muzicii lui Michael Giacchino, ar fi fost destinate pieirii.

Cât despre actorii din rolurile principale, Mila Kunis nu a strălucit mai deloc, ba chiar a reușit să fie enervantă și lipsită de substanță uneori. Nu spun că a jucat prost, doar că i-a lipsit acea scânteie care să facă din rolul ei unul memorabil, așa cum se presupune că ar trebui să fie un protagonist (de vină poate fi și scenariul, despre care o să discutăm puțin mai târziu). În schimb, Channing Tatum a fost cât se poate de bun în rolul soldatului pe jumătate lup, dovedind cât de versatil poate fi ca actor. Personajul lui a fost nevoit să ducă în spate majoritatea filmului, intervenind atunci când Jupiter își intra în rolul de domniță neajutorată. Mi-au plăcut foarte mult echipamentele lui speciale, în special acei bocanci antigravitaționali (trebuie să recunosc că, pe tot parcursul filmului, mi-am dorit și eu o pereche).

Restul distribuției și-a făcut treaba destul de bine, bănuiesc. În afară de prestația lui Tatum, cel mai mult mi-a plăcut de Sean Bean. Deși personajul lui apărea și dispărea din poveste fără niciun avertisment, scenele în care a fost prezent mi s-au părut a fi printre cele mai bune din întreg filmul. 

Și, cum nu se putea să nu existe o parte mai puțin bună (ca să nu spun execrabilă), cu părere de rău trebuie să spun că Eddie Redmayne, un actor foarte bun (e preferatul meu în cursa pentru Oscarul la categoria „Cel mai bun actor într-un rol principal” pentru modul uimitor în care l-a interpretat pe Stephen Hawking în The theory of everything), a fost unul dintre cele mai slabe puncte ale filmului. Nu pentru că personajul lui (marele rău) ar fi fost unul prost conturat sau insuficient dezvlotat, ci din cauza unui mic lucru numit „exagerare”. Totul, de la gesturile personajului sau și până la voce (în special vocea!!!) mi s-au părut a fi un exemplu grăitor exagerare.

Totuși, filmul nu suferă doar din cauza antagonistului. Povestea, după acea primă parte uimitoare, devine o lălăială incredibilă, în care Jupiter e pasată între cei 3 frați, intră în belele și trebuie să fie salvată de către Cain. Serios? M-am așteptat la ceva puțin mai... epic, mai ales că începutul filmului promitea destule. Mai mult de jumătate din film se rezumă la vorbăraie, puțină acțiune domoală, amenințări cu moartea, decizii influențate de diverși factori, mai multă vorbăraie, un final cam grăbit și destul de sec și una dintre cele mai forțate povești de dragoste din câte am văzut până acum. 

Cu toate că are multe probleme, Ascensiunea lui Jupiter merită să fie văzut la cinema măcar pentru efectele speciale. Vă garantez 2 ore relaxante, în care vă veți amuza, ba chiar veți râde cu gura până la urechi la unele faze.

Autor: Răzvan Timar

Citeşte mai mult...

4 Filme nominalizate la Oscar 2015

Sesiune, sesiune, dar după ea vine Oscarul. Nu am mai putut aştepta şi am zis să îmi dau un pic cu părerea despre câteva dintre filmele nominalizate anul acesta, mai precis despre patru dintre ele.

Am să încep cu cel mai "controversat", cel care mi-a pus cele mai multe semne de întrebare înainte să îl văd. Erau atât de multe păreri împărţite că nu ştiam la ce să mă aştept de la film.

       E vorba de Birdman. 

Filmul, în aparenţă pare destul de ciudat, începutul surprinzând actorul principal în lenjerie intimă levitând într-o încăpere. Michael Keaton, actorul ce îl întruchipa cândva pe Batman în primele filme cu acest supererou, joacă acum rolul lui Riggan Thomas. Cândva Birdman, Riggan tânjeşte după apogeul său actoricesc din tinereţe şi încearcă să se reinventeze aducând pe scena o piesă de teatru proprie numită "What We Talk About When We Talk About Love".

Chiar înaintea premierei actorul principal din piesă este accidentat, dar înlocuitorul acestuia pare să fie, după părerea lui Riggan, perfect pentru rol. Filmul îl pune pe Riggan în postura unui actor care vrea să fie aclamat atât de fani cât şi de colegii de breaslă. Acesta tânjeşte după atenţia adusă de rolul din Birdman, îşi pune speranţele într-o piesă criticată aspru de The New York Times şi încearcă să păstreze o relaţie bună cu fiica lui, şi ea sătulă de încercările oarecum egoiste ale tatălui său de a ajunge din nou pe piedestal. Filmul necesită un pic de "cultură cinematografică" pentru a fi înţeles. Scenele sunt marcate de un umor negru pe care poate nu toţi îl gustă.

Dacă vreţi să urmăriţi filmul, nu vă aşteptaţi să fie în genul filmelor cu supereroi ca The Avangers sau Iron Man. Aşteptaţi-vă la o dramă comică.

.

Un al doilea film nominalizat la Oscar şi care mi-a plăcut foarte mult este

 The Imitation Game

E un film destul de plăcut şi foarte uşor de urmărit. Ideea însă este una foarte bună şi destul de captivantă. Subiectul filmului se leagă de cel de-al doilea război mondial, mai cu seamă de mesajele codificate ale nemţilor trimise prin intermediul unei maşinării foarte asemănătoare cu o maşină de scris. Această maşinarie ale cărei coduri păreau aproape de neelucidat, ajunge să fie desluşită, cum altfel decât cu ajutorul unei alte maşinării creată de Alan Turing şi alţi câţiva matematicieni. Drama filmului o reprezintă intentarea unui proces ce îl vizează pe matematicianul Alan Turnin pentru vina de a fi homosexual într-o perioadă şi într-un loc în care acest lucru era considerat ilegal.

The Theory of Everything

Că tot vorbeam de ştiinţe exacte, The Theory of Everything se leagă perfect de una dintre acestea, anume fizica. Acest film nu este altceva decât povestea de viaţă a celebrului fizician Stephen Hawking. Filmul începe cu perioada în care acesta studia la Cambrige în perioada anilor '60, periodă marcată de cele doua evenimente diametral opuse din viaţa lui: cel fericit al întâlnirii cu Jane Wilde care avea să îi devină soţie şi cel tragic al descoperirii bolii progresive a neuronului motor, o boală ce i-a îndemnat pe medici să îi ofere o spetanţă de viaţă de numai doi ani. 

Aceasta dată limita avea să fie depăşită cu mult de Hawking care se căsătoreşte cu Jane Wilde şi alături de care are trei copii. Acesta ajunge în scurt timp în scaunul cu rotile şi necesită îngrijire permanentă, boala făcându-l incapabil de orice mişcare. Din cauza bolii, acesta ajunge să nu mai poată vorbi deloc, fiind ajutat de un prieten ce inventează pentru el un computer special prin intermediul căruia Hawking poate comunica verbal.

The Theory of Everything nu este neapaparat o capodopera cinematografică, dar este destul de expresiv şi bine jucat.

Ce-i mai bun lăsăm la final, deci Boyhood

Boyhood e despre tot şi despre nimic în acelaşi timp. Filmul cuprinde viaţa lui Mason de la stadiul copilariei până ce acesta ajunge la colegiu. Spun că filmul este despre tot şi nimic în acelaşi timp pentru că este marcat de întâmplări cât de poate de obişnuite în viaţa unui tânăr. Divorţul părinţilor, tată vitrec alcoolic, fraţi vitregi, alt oraş, alţi colegi, primul job, pasiunea pentru fotografie, toate redate foarte artistic şi "cum trebuie". 

Un lucru extrem de interesant mi s-a părut faptul că filmul a fost conceput pe parcursul a doisprezece ani, păstrând aceiaşi actori. Schimbările lor fizionomice sunt cât se poate de naturale pe măsura ce aceştia înaintează în vârstă, la fel şi personalitatea lor. Personajele sunt foarte bine conturate, actorii joacă foarte bine, iar coloana sonoră este foarte bună. Filmul este marcat de importanţa lucrurilor simple, decizii greşite şi cotidian,

Un singur lucru vă pot spune: vedeţi-l!

Citeşte mai mult...

Bătălia celor trei filme

Cu toate că ”Dezolarea lui Smaug” s-a terminat cum s-a terminat - ne-a lăsat cu ochii în soare, adică – partea a treia, ”Hobbitul, Bătălia celor cinci oștiri” nu numai că deține cele mai importante momente culminante ale triologiei, dar se și dezlănțuie ca o explozie a amalgamului de conflicte și idei.

Pentru că nu mai fusesem la IMAX înainte și pentru că urma să fie difuzată partea a treia din ”Hobbitul” în premieră, am zis că trebuia să merg neapărat, chiar dacă asta însemna să merg 100 de kilometri cu trenul și multe ore de plictiseală cronică pe drum.

Filmul a început, așa cum mă așteptam, chiar în plină acțiune - Smaug lovind frenetic din aripi pe deasupra orașului, fâțâindu-se de colo-colo în toată măreția lui, oamenii țipând și fugind, ruine, flăcări, tot tacâmul. În nebunia lui, Smaug este un personaj bine realizat, puternic individualizat și... efemer, din păcate. N-a durat mult până să se termine toată harababura.

Mai departe, avem de a face cu Thorin (Richard Armitage), regele dwarfilor și cu partea psihologică a filmului. Thorin, care și-a recăpătat Muntele în cele din urmă, e de părere că tot aurul în care s-a răsfățat Smaug e al lui și numai al lui. Astfel, caracterul lui de dwarf cumsecade, loial și curajos se suprimă în fața puterii aurului și a coroanei. Ce mai contează promisiunile unui rege, nu-i așa? Elfii și oamenii, pe de altă parte, știu că li se revine și lor o parte din abisul acela de monede și bijuterii. Pe când Thorin știți ce le spune? ”Nu mă voi despărți de nicio parte din comoară, nici măcar de un singur cent!”.

Hobbitul nostru drag e pus în fața unei alte situații dificile, de unde se naște un alt conflict, interior de data aceasta. În ciuda comportamentului lui Thorin, Bilbo (Martin Freeman) îi rămâne loial și, în același timp, are grijă ca lucrurile să nu evolueze din rău în mai rău. Bineînțeles, Thorin va considera grija aceasta a lui drept un act de trădare.

Acum e acum. Ne întâlnim din nou cu armatele elfilor, a oamenilor și, ulterior, a gnomilor din Erebor, care vin și ei să își revendice din bogății. Mai mult decât atât, războiul se întețește și va urma un conflict dublu, în cadrul căruia mai apar, surprinzător, și armatele de orci ale lui Sauron, pe care îl cunoaștem foarte bine din ”Stăpânul Inelelor”.

Vă gândiți cumva la Thorin? El nu se gândește la voi, nici la ai lui, nici la război. Thorin e la adăpost, în munte, stă pe tron, mai exact, înconjurat de aur și de câțiva dwarfi care își doresc să plece și ei la luptă. Afară se formează alianțe, acțiunea e abundentă, momentele culminante sunt multe, iar efectele sunt bine realizate.

Pe lângă marea bătălie, mai are loc un conflict între Gandalf (Ian McKellen), Galadriel și Sauron. Datorită lui, mai putem așeza câteva piese noi în puzzle-ul Stăpânului Inelelor, pentru că aflăm câte ceva despre începuturile lui Sauron.

O singură carte a dat naștere celor trei filme. Peter Jackson nu s-a entuziasmat prea tare de filmele acestea, nici nu s-a ostenit prea mult, însă în ”Bătălia celor cinci oștiri” s-au văzut, cu siguranță, îmbunătățiri. În filme apar personaje care nici măcar nu se află în carte: Legolas și Tauriel, de exemplu. Apar povești (de dragoste) care nu se găsesc în carte: Legolas și Tauriel, din nou, alături de Tauriel și Kili. Așadar, cartea nu-i respectată în totalitate. Nu știu dacă să fiu supărată sau nu, fiindcă nu m-au deranjat deloc poveștile adăugate în plus. Pe de altă parte, călătoria lui Bilbo Baggings se putea reduce considerabil la maximum trei ore de film, și nu la trei filme a câte trei ore fiecare.

Sfârșitul mi-a stors o lacrimă, am pierdut un personaj drag mie și un altul la care nu m-am așteptat să dispară atât de subit. În orice caz, au fost multe scene care m-au ținut pe marginea scaunului, scene amuzante à la Bilbo și, așa cum am spus, scene triste. Pentru partea a treia a filmului merită să le vezi pe toate trei.

Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?

Citeşte mai mult...

Bariera nonculorilor, sigiliul timpului

Până la începutul secolului al XX-lea, fotografii din lumea întreagă nu și-au putut imortaliza prezentul întocmai prin propriile perspective, ducând lipsă de colorit. Astfel, realitățile scoase în relief prin contrastul tonal au rămas schițate în fotografie și conturate prin privirile publicului. Cu alte cuvinte, coloritul putea fi compensat din punct de vedere artistic de interpretări ale realității.

Pe parcursul anilor, tot apropiindu-ne de secolul al XX-lea, coloritul fotografiilor a devenit din ce în ce mai abudent. Cu toate că acest lucru ar fi trebuit să înlocuiască fotografiile alb-negru, în mod paradoxal, tocmai din această cauză au rămas la fel de abordate și în zilele noastre: în timp ce coloritul abundent încărca destul de mult textura fotografiei, fotografiile alb-negru ofereau privitorilor o perspectivă proaspătă și, pe cât de simplă, pe atât de complexă.

Alb-negrul ar putea fi caracterizat printr-o complexitate artistică mai profundă, într-adevăr. Îmi amintesc când am scos din podul bunicilor cutiuța prăfuită cu poze din anii de început ai sufletelor lor sălbatice, libere și nonconformiste. În prezentul lor păreau să se înghesuie prea multe gânduri, prea multe minute care se tot scurgeau și prea puține vorbe. Urmăream un film mut, tot trecându-mi pozele printre degete. Atunci, am privit culorile alb și negru ca pe o pânză, în spatele căreia se ascundeau toate acestea. Pânza, totodată, era simbolul unui sigiliu peste care știam că eu n-aveam cum să trec niciodată.

Am găsit poze cu marea îmbibată în cerneală, cu cerul în nuanțe timide de gri, cu fața tânără a bunicii, tăcută, mângâiată de pistrui, și încă neatinsă de furtunile vremii și mi-am trecut ușor sufletul printre ele. Din păcate, același sigiliu al timpului n-a lăsat gândurile mele să treacă mai departe de ceea ce știam și vedeam deja. Îngropată undeva în trecut, realitatea noncoformistă și liberă a bunicilor mei era încă în plină acțiune; alb-negrul mă convinsese că s-a încheiat.

               

               

Nu numai pe hârtie, dar și pe ecrane s-au abordat perspectivele alb-negru. Desigur, complexitatea din spatele nuanțelor monotone rămâne cu aceeași valoare, precum în fotografii, creându-se cadrele din ce în ce mai semnificative și mai realistice. De data aceasta însă, pentru că sunt dispuse unei iluzii a mișcării datorată fenomenului phi (care tocmai fusese descoperit), ele se transformă în filme. Pentru multă vreme de la apariția lor, filmele au fost tratate cu dispreț de către oamenii serioși, însă mai târziu s-a ajuns la conotațiile de astăzi – nostalgie, de natură istorică.

Așa cum fotografiile în nuanțe de alb-negru continuă să fie abordate în zilele noastre, la fel se întâmplă și cu ele: Sin City, The Phantom of the Opera și altele. 

Citeşte mai mult...

5 Povești care rămân cu tine

Cu toate că toamna n-a prea vrut să rămână pe la noi, filmele, cărțile și serialele au tot aparut, încă de la începutul ei, obligându-ne să mai luam o pauză de la problemele de matematică, clasicii literaturii române și lecțiile interminabile la biologie (că doar vacanța de vară a fost scurtă, nu?).

Așadar, anul 2014 continuă să ne surprindă. Am pregătit pentru voi 5 noi apariții din industria cinematografică, abstracte, pline de suspans și informație. În plus, cu toții avem nevoie de ceva care să ne distragă puțin de la faptul că preferatul nostru, Game of Thrones, revine tocmai în aprilie 2015.

#1 American Horror Story: Freak Show

În primul rând, serialul acesta, în toate cele trei sezoane de până acum, a fost absolut minunat. Personaje puternic conturate, poveste diferită în fiecare sezon, fără clișee, nimic previzibil, foarte complexă și așa mai departe. Dacă mi-ar cere cineva să decid care a fost sezonul meu preferat dintre toate, nu aș ști ce să răspund.

În al doilea rând, ceea ce nu cred că-i o surpriză pentru fani, cel de-al patrulea sezon tocmai ce a început, sub numele de ”Freak Show”.În ceea ce privește povestea acestui sezon, se pare că producătorul Ryan Murphy a avut o sursă de inspirație de undeva din anii '90 – una dintre fotografiile Susanei Meiselas, intitulată ”Carnival Strippers”. După ce s-a convins că tema carnavalului este, fără doar și poate, cea mai bună alegere pentru următorul sezon, producătorul le-a prezentat fotografia și actrițelor Jessica Lange și Sarah Paulson, care au fost la fel de încântate precum Ryan.

Ryan a încercat să readucă pe ecrane viața de carnaval a anilor 90 și, prin aceeași temă, să combată, într-un fel, discriminarea adresată celor născuți cu probleme, malformații ale fizicului. Multe dintre personajele care apar în acest sezon se prezintă la fel de reale precum sunt în viața cotidiană, pe când altele au fost supuse efectelor speciale. Cu toate acestea, Ryan le pune în valoare complexitatea individuală, folosindu-se chiar de poveștile lor de viață, pe când ele își dovedesc curajul de a se afișa în fața întregii lumi.

#2 How to Get Away With Murder

Primul sezon al serialului încadrează primul semestru la facultatea de drept din Statele Unite, toate lecțiile pe care studenții le învață și aplicarea lor în viața de zi cu zi. Profesoara Annalise Keating, în același timp avocată de succes, își predă lecțiile total diferit față de alți profesori, într-un mod cât mai practic și mai eficient.

Fiecare episod se bazează pe un caz, pe care Annalise încearcă să îl câștige cu ajutorul celor doi asistenți ai săi, Frank (Charlie Weber) și Bonnie (Weil) alături de cinci studenți aleși în urma unui exercițiu practic. Într-un interviu adresat producătorului, acesta afirmă că își dorește să facă fiecare crimă să pară ca și când oricare dintre noi ar fi putut s-o comită, adică orice om normal supus unor circumstanțe extreme.

Acțiunea îmbibată în suspans și mister se conturează în jurul dinamismului dintre personaje, mai ales al conflictului perpetuu dintre studenții care se zbat să își dovedească valoarea în ochii doamnei Keating și al romantismului (vinovat) dintre unele personaje.

#3 Gotham

După cum mulți dintre noi știm, Gotham e, fără doar și poate orașul lui Batman. De data aceasta însă, producătorii își doresc să se axeze pe două idei – corupția orașului de dinainte de implicarea lui Batman și felul în care antagoniștii pe care îi cunoaștem din benzile desenate  DC devin mai mult decât criminali obișnuiți. De fapt, unul dintre producătorii executivi, Danny Cannon, afirmă că serialul se va apropia cel mai mult de ”Arrow” și îl prezintă ca pe un ”spectacol cu polițiști de modă veche”.

#4 Constantine

Pe cartea de vizită a lui John Constantine scrie ”exorcist specializat în arte întunecate”. Da… fanilor supranaturalului ar trebui să le placă asta. John știe că este înzestrat cu ceva, așa că își sacrifică timpul pentru alungarea demonilor care pun stăpânire pe sufletele oamenilor din jurul lui. Mai mult, de partea lui Constantine stă chiar un înger din Vechiul Testament, care ajută și el la nimicirea celor damnați.

Totodată, fanii serialului ”True Blood” vor avea o surpriză plăcută, astfel încât Lucy Griffins va juca rolul lui Zed, cu toate că apariția personajului în cadrul episoadelor este nedeterminată în spațiu și timp. La fel se întâmplă și cu celelalte personaje secundare, așa că nu vă atașați prea repede de ele. Nu știm când și dacă urmează să mai apară în episoadele ulterioare.

#5 Forever

Un alt subiect interesant este abordat de ”Forever”, cu Ioan Gruffudd în rolul protagonistului, Henry Morgan, care lucrează la morga unui spital. Nu ar fi chiar atât de dubios dacă Henry nu ar avea 200 de ani și dacă nu ar fi nemuritor. Ei bine, este. Și, pe de altă parte, nu degeaba lucrează la morgă, ci ca să investigheze cadavrele în căutarea răspunsului pentru imortalitatea lui. Așadar, Henry nu mai îmbătrânește, deci are tot timpul din lume, literalmente, să își dezvolte abilitățile și să acumuleze cât mai multă informație. De unde au pornit toate acestea? De la reîncarnarea subită, manifestată după prima lui moarte.

Nu știu ce aveți voi de gând să faceți, dar eu cu siguranță am să le urmăresc pe toate până la ultimul episod. În caz că veți face și voi același lucru, vă așteptăm cu păreri! :)

Citeşte mai mult...

Henry & June

                             

  Henry & June (1990)

       Paris, 1931. Acolo şi atunci se desfăşoară acţiunea filmului despre care vorbim azi. Deja vă puteţi face o idee despre decorurile filmului, vestimentaţia actorilor şi cam tot ceea ce ţine de imagine.
      Autoarea Anais Nin(Maria de Medeiros) îl întâlneste pe scriitorul Henry Miller şi pe June, soţia acestuia. După această întâlnire, Anais Nin începe să îşi lărgească orizonturile sexuale alături de soţul său Hugo, dar şi alături de Henry Miller, căruia îi finanţează cartea la care lucra în acea perioadă (Tropicul Cancerului), iar mai târziu chiar şi alături de soţia acestuia, June.
Deşi învăluit în tandreţea şi eleganţa anilor '30, filmul ia o turnură erotică. Întâlnirile dintre Henry Miller si Anais Nin devin din ce în ce mai frecvente, aceştia reuşind să ascundă legătura puternică dintre ei.
       Un cadru extraordinar al filmului, este acela în care Hugo, soţul lui Anais, vine acasă de la serviciu şi îl surprinde pe Henry în patul lor conjugal, urmând să înţeleagă de la soţia sa că Henry nu mai dormise de două zile pentru a-şi termina romanul. Cadrul îi înfăţişează pe cei trei în patul conjugal, apreciind romanul lui Henry, ce doi barbaţi chiar sarutând-o pe Anais în acel timp, fără ca soţul ei să înteleagă măcar că ar fi ceva între ei.
         Tot ceea ce face Anais Nin stă sub semnul explorării de sine, iar toate aceste "experienţe" umplu paginile jurnalelor autoarei. Aş putea spune că dorinţa de a experimenta lucrurile despre care scrie, o fac pe Anais Nin mai veridică, nu atât în faţa celor cărora li se adresează, cât pentru ea însăşi.
         Filmul are o alura boemă, uşor, dar doar uşor romantică. Replicile personajelor sunt scăldate în fum de ţigară, într-un cadru al Parisului anilor '30. Săli de dans, bordeluri, baruri, dar şi o eleganţă compatibilă cu vulgaritatea şi eroticul.
          Deşi un film destul de vechi, Henry & June îţi va capta atenţia imediat şi îţi va schimba cu totul concepţia despre viaţa de cuplu.

Citeşte mai mult...

Iubire şi ură şi iubire

Ca de obicei, dacă ni se aştern în faţă câteva rânduri dintr-o poveste, prin cele câteva rânduri reuşim să pătrundem într-o lume nouă, complexă şi, de ce nu, infinită. Aşa se întâmplă şi cu povestea Aurorei, pe care nu se poate să n-o fi auzit cel puţin o dată. De data asta însă, povestea Aurorei nu-i chiar a Aurorei, ci, mai de grabă, descoperită prin perspectiva eroinei eponime ale cărei acţiuni şi sentimente par a fi negative şi împotriva tuturor – Maleficent.

A fost odată ca niciodată un tărâm fermecat, cu plaiuri fermecate, unde trăiau zâne şi troli, copaci vorbitori şi broaşte care se jucau în noroi, vesele şi pline de viaţă. Creaturile magice şi oamenii de pe celălalt tărâm îl cunoşteau drept "The Moors". Tot acolo, într-unul dintre copaci, o mică zână cu aripi uriaşe îşi antrenează puterile pentru a deveni, în scurt timp, protectoarea întregului tărâm magic. Când Maleficent (Isobelle Molloy) află că un hoţ a pătruns în "The Moors" pentru a lua una dintre pietrele preţioase de la Fântâna Bijuteriilor, află că hoţul este un băiat nume Stefan, care vine din lumea oamenilor.  Stefan revine în Moors câteva săptămâni mai târziu şi, în timp ce Maleficent îi arată frumuseţile regatului ei, cei doi se găsesc prinşi în vraja dragostei. Mai mult, când Maleficent împlineşte 16 ani, Stefan reuşeşte să strângă şi mai mult legătura dintre ei doi  printr-un „sărut al dragostei adevărate”, aşa cum îi spune el. În lumea oamenilor însă, regele îşi plănuieşte cu minuţiozitate atacul pentru cucerirea tărâmului magic şi, nu după mult timp, el şi armata lui păşesc alături de zâne şi troli. Maleficent (Angelina Jolie, de data asta) învinge atacul regelui cu ajutorul celorlalte creaturi magice, iar când acesta se întoarce la castel, le spune tuturor că va oferi regatul său celui care o ucide pe Maleficent. Surprinzător, pentru tânărul Stefan (Sharlto Copley) dragostea adevărată se refractă în moştenirea castelului şi întregului regat. Acesta reuşeşte să o adoarmă pe Maleficent şi să-i taie aripile pe care i le duce regelui. Din acest moment, putem spune despre Maleficent că nu i s-ar fi putut alege un nume mai potrivit. Povestea Aurorei începe să prindă formă şi ea; La botezul prinţesei, fiica lui Stefan, Maleficent pătrunde între porţile castelului şi, precum una dintre ursitoarele micuţei, îi oferă acesteia un „dar”. Aurora (Elle Fanning) este învăluită de blestemul care o va urmări până la vârsta de 16 ani, când se va înţepa într-un fus şi va intra într-un somn adânc, până când va primi sărutul dragostei adevărate, cu toate că, în concepţia eroinei, dragostea adevărată nu era altceva decât o iluzie. Maleficent o urmăreşte din umbră pe tânăra Aurora, până când aceasta împlineşte, în cele din urmă, 16 ani. În tot acest timp, în inima ei se strecoară dragostea, puţin câte puţin şi, în cele din urmă, Maleficent îşi doreşte să nu fi aruncat blestemul asupra copilei. 

Finalul e în mare parte neaşteptat, povestea se sfărşeşte printr-o scenă exact ca de basm care, bineînţeles, are un final fericit, unde binele învinge răul.

Isobelle Molloy se descurcă binişor în rolul tinerei Maleficent, însă pe alocuri se observă o mică stângăcie din cauza lipsei de experienţă.  La fel se întâmplă şi cu tânărul Stefan, Michael Higgings. Pe de altă parte, Angelina Jolie continuă să surprindă prin numeroasele expresii faciale pe care le adoptă în cel mai realist mod cu putinţă. Una dintre scenele care transmit cu adevărat o emoţie puternică este chiar cea în care Stefan îi taie aripile zânei, iar ca urmare a acestui tragic eveniment, Maleficent este nevoită să meargă pe jos, slăbită din toate punctele de vedere. Mai apoi, atitudinea de superioritate pe care o adoptă în timpul caracterului negativ o acoperă întru totul pe Jolie şi i se potriveşte ca o mănuşă.  Dacă rolul lui Elle Fanning a fost de a-şi face simţită prezenţa prin enervantul comportament de fetiţă naivă în rolul Aurorei, atunci cu siguranţă şi l-a interpretat impecabil. Având în vedere factorii tehnici, efectele sunt chiar frumos realizate şi puse în evidenţă, deşi toate amintesc într-o oarecare măsură de cărţile lui Tolkien. Acţiunea nu lipseşte din film, deşi putea fi şi mai multă de atât, iar scenariul e absolut superb - mai ales vocea naratoarei de pe fundal.

Am urmărit filmul cu plăcere şi chiar îl recomand, mai ales fanilor Angelinei. Vizionare plăcută! :)

Citeşte mai mult...

Robin Williams, drum bun

          

           Actorul american, Robin Williams, cunoscut pentru rolurile sale din filme precum "Cercul poeţilor dispăruţi", "Good Will Hunting" şi "Mr. Doubtfire", a fost găsit decedat la ora locală 11:55 a.m. Poliţia din Marin County informează într-un comunicat că "un individ de sex masculin. declarat mort la ora 12:02, a fost identificat ca fiind Robin McLaurin Williams, în vârstă de 63 de ani" şi că "o cauză principală ar fi sinuciderea prin asfixiere". Autopsia a fost programată pentru ziua de marţi, la biroul local de medicină legală.

          Actorul a fost văzut ultima oară în viaţă de soţia sa (Susan Schneider), duminică seară, în jurul orei locale 10:00.

          Aceasta a declarat: "Inima mi-e frântă. În numele familiei lui Robin, cerem să ni se respecte viaţa privată în această perioadă de durere profundă. Aşa cum a rămas în memoria tuturor, sperăm că nu decesul sau va fi elemntul central, ci nenumăratele momente de bucurie şi râsetele oferite de milioanele de oameni"

      

          Varianta sinuciderii este întărită şi de faptul că actorul suferea de depresie, dar mai ales de trecutul sau marcat de droguri şi alcool. Aceste probleme nu au fost niciodată ascunse de către actor. Acesta a stat departe de alcool timp de 20 de ani, până în 2005 când a recidivat, în timpul filmărilor pentru "Marele Alb".

          Actorul declara pentru publicaţia Parade: ""Într-o zi, am intrat într-un magazin şi am văzut o sticlă mică de Jack Daniel's. Apoi am auzit o voce (...) care îmi şoptea la ureche: «Hei, ia doar o gură, doar una». Am băut şi apoi a fost o scurtă perioadă în care îmi spuneam «oh, sunt bine», dar lucrurile au scăpat de sub control atât de repede".

      

          Barack Obama, Jared Leto, Kevin Spacey, Cher, actriţa Sara Michelle, tenismenul Boris Becker, actorul Steve Carrel, sunt doar câţiva dintre cei care şi-au exprimat regretul pentru moartea marelui actor.

       

Citeşte mai mult...

Despre pianul care s-a întâlnit cu marea

Complet pasionată de filmele încadrate în vechile societăţi ale secolelor  XIX, respectiv  XX, filmul „Pianul”(în original, The Piano, 1993) mi-a atras atenţia încă de când i-am văzut posterul. Mai mult, fiind adepta filmelor de dramă şi romance, n-am mai avut răbdare până să fac rost de el.

The piano a fost nominalizat de 35 de ori, a câştigat trei premii Oscar, pe lângă un număr considerabil de alte premii, şi 40 de milioane de dolari în SUA. Filmul o are în vedere pe Holly Hunter în rolul Adei, o văduvă scoţiană care nu mai scosese niciun cuvânt de la vârsta de şase ani. Fiind angajată într-o căsătorie cu un om pe care nu îl mai întâlnise niciodată, Ada şi fiica ei, Flora (Anna Paquin), sunt nevoite să ajungă pe ţărmurile Noii Zeelande. Cu toate că Ada nu vorbea, reuşea să comunice cu ajutorul semnelor, Flora fiind pe post de interpretă a cuvintelor ei, dar şi cu ajutorul muzicii. De fapt, mai mult cu ajutorul muzicii. Ada, deşi o femeie foarte rigidă, îşi găseşte slăbiciunea în melodiile pianului vechi, în notele joase şi  în vocea Florei care o acompaniază. De aceea, degetele ei nu pot sta departe de clapele albe şi negre prea mult timp atunci când noul soţ îi spune că pianul e mult prea greu pentru a fi transportat, aşa că, împreună cu Flora, traversează jungla în fiecare zi şi merg să cânte la pianul abandonat încă pe plajă. Între timp, un vecin, George Baines (Harvey Keitel), o aude cântând şi decide să cumpere pianul de la soţul ei şi pretinde că îşi doreşte să înveţe şi el să cânte, doar pentru a-şi putea petrece timpul cu Ada. La scurt timp după aceea, tot el îi propune Adei un târg: îi dă pianul înapoi în schimbul unor favoruri sexuale, pe care Ada le acceptă de dragul muzicii.

Cum era inevitabil să se întâmple, Ada şi George Baines se îndrăgostesc, soţul Adei rămânând în continuare bărbatul pe care nu îl întâlnise niciodată cu adevărat. În momentul în care acesta află de  sentimentele ei pentru George prin intermediul Florei, îi oferă Adei cea mai cruntă pedeapsă, privând-o de la ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Finalul se conturează într-o manieră liniştită, tulburată mai apoi de un moment de plot-twist, care, totuşi, nu pune capăt filmului încă. Adevăratul final îşi continuă schiţa liniştită şi plăcută, reuşind să rămână, în acelaşi timp, imprevizibil.

Când am dat play filmului, m-am aşteptat să fie unul bun şi, din fericire, nu m-a dezamăgit. Momentele tensionate nu s-au lăsat aşteptate, scenele romantice au părut extrem de realiste, alături de locul şi timpul acţiunii. Cu toate astea, mi-aş fi dorit, într-un fel, să-mi fi fost întrecute aşteptările. În timp ce Holly a reuşit o performanţă impecabilă asupra rolului principal, am rămas, într-o oarecare măsură, flămândă după profunzimea scenariului. Cel puţin, începutul şi sfârşitul au punctat destul de bine acest aspect.

„Pianul” e unul dintre filmele acelea care se înghesuie printre gândurile tale şi rămân acolo mult timp după ce le-ai terminat de vizionat şi unul dintre filmele pe care ţi-ai fi dorit să nu le fi văzut, doar ca să poţi să-l vezi din nou pentru prima oară.

"At night! I think of my piano in its ocean grave, and sometimes of myself floating above it. Down there everything is so still and silent that it lulls me to sleep. It is a weird lullaby and so it is; it is mine."

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

Mi-am ucis mama

REGIZOR:	Xavier Dolan	2009 | 96 minute dramă, psihologic
CU:	Anne Dorval, Xavier Dolan, François Arnaud, Suzanne Clément, Patricia Tulasne

IMDB - J'ai tue ma mere

"Fii nu ştiu că mamele lor sunt muritoare"                           

        "J'ai tue ma mere", în traducere "Mi-am omorat mama" e un film pe care l-am urmărit acum mai bine de 3 ani, un film bun care atinge un punct slab al societăţii contemporane. Personajul principal, un tânăr francez de 17 ani, pe nume Hubert (Xavier Dolan), cu părinţii divorţaţi, locuieşte doar cu mama sa, Chantale Lemming (Anne Dorval). Acţiunea redă un conflict spontan dintre cei doi, care în prima jumătate de oră din film devine clişeic. Vechea prăpastie dintre generaţii, conflictul dintre fiu si mama divortată care încearcă să îşi crească singură copilul. 
            
            Pentru Hubert, liceul nu e altceva decât "o adunătură de inculţi obsedaţi de sex". Hubert e un caracter complex, pasionat de tot ce înseamnă arta - poezie, artă plastică, filosofie, film, şi pot spune acum, după ce am urmărit filmul, că Hubert e o parte din tânărul Xavier Dolan, actorul. Punctul slab, de care vorbeam la început, al societatii contemporane, este legat de homosexualitate şi de acceptarea altor orientări sexuale într-o sociatate. E şi mai greu totul când mama ta află de la mama prietenului tău că eşti homosexual. Asta se întamplă şi cu Hubert, care încearcă să înteţeagă cum de dincolo de toată ura si dezgustul vis-a-vis de mama sa, încă mai exista compasiune si iubire faţă de aceasta. 

      Certurile zilnice cu mama sa, situaţia scoală proastă şi fugitul de acasă îl aduc pe Hubert în situaţia de a se supune deciziei părinţilor săi de a fi mutat la un internat dintr-o zonă rurală, unde s-ar putea concentra mai mult pe remedierea situaţiei şcolare. Va rămâne timp de un an la internat, ca mai apoi să fugă la casa bunicilor din partea mamei, locul unde îşi petrecuse copilăria alături de mama sa, singurul loc care mai păstra amintirile frumoase dintre cei doi, jocul, apropierea şi înţelegerea.

      

      "Mi-am omorât mama" nu e un film pe care să îl urmăreşti pentru acţiunea sa. Şi vă spun asta pentru că genul ăsta de filme nu mi se pare că e gustat de toata lumea, în special de români care critică tot ceea ce văd neobişnuit şi nu cunosc. Dar, credeţi-mă că merită vizionat. Filmul ăsta impresionează prin nişte cadre extraordinare, cromatica foarte, foarte bine aleasă, expresivitate, iar actorii joacă extraordinar de bine.

Citeşte mai mult...

20th Century Fox revine cu "Planeta maimuţelor", 2014

Încă dinainte să înceapă sezonul filmelor estivale am avut o presimțire că anul acesta va fi încărcat de pelicule bune și foarte bune. Până acum, din filmele pe care le-am așteptat cu sufletul la gură, niciunul nu m-a dezamăgit și sper să continue în acest fel și în săptămânile ce vor urma.

Cel mai recent film pe care l-am vizionat a fost Dawn of the planet of the apes, continuarea apreciatului Rise of the planet of the apes din 2011, o altă încercare a studiourilor 20th Century Fox de a revitaliza franciza după eșecul lui Tim Burton din 2001. Din fericire, filmul care prezintă originile „planetei maimuțelor” cu Andy Serkis și James Franco în rolurile principale a fost un succes atât la box office cât și la critică, astfel încât un sequel era deja asigurat.

Dawn of the planet of the apes reia povestea din filmul anterior și o plasează la zece ani după ce grupul de maimuțe conduse de Caesar (Andy Serkis, cunoscut mai ales pentru rolul lui Gollum din trilogia Lord of the rings) s-a răzvrătit împotriva oamenilor și s-au stabilit într-o pădure din apropierea orașului San Francisco. În cele zece ierni care au trecut de când nu au mai întâlnit niciun om, maimuțele s-au dezvoltat incredibil, punând bazele unei noi civilizații cu tot cu arhitectură proprie, limbaj și lideri. Omenirea, în schimb, se confruntă cu așa-zisa „gripă simiană” care a decimat majoritatea populației de pe Terra. Supraviețuitorii se luptă cu neajunsurile unui astfel de scenariu și ajung pe teritoriul maimuțelor din necesitatea de a porni un generator aflat în apropierea primatelor inteligente. De aici încep să se nască tensiuni, atât între oameni și maimuțe, cât și în rândul maimuțelor, una dintre ele, Koba, fiind total împotriva atitudinii „pro-oameni” a lui Caesar. Și după cum știm, nu e nevoie decât de o scânteie pentru a porni un incendiu, iar echilibrul delicat dintre pace și război va fi tulburat din nou.

Nu cred că pot găsi suficiente cuvinte ca să laud acest film. E, într-adevăr, deosebit. Nu numai că efectele speciale sunt la un cu totul alt nivel față de alte filme, maimuțele arătând mai real decât în primul film, dar actorii sunt și ei excepționali, iar povestea are de toate: acțiune, momente emoționante, faze amuzante și clipe tensionate în care te temi pentru personaje.

Andy Serkis a făcut o treabă cu adevărat uimitoare, aducând la viață un personaj incredibil de complex, pentru care simți cu adevărat compasiune și respect. Totul e cu atât mai uimitor cu cât Serkis reușește să te treacă prin toate stările și te face să-l simpatizezi pe Caesar, totul prin tehnologia motion capture. Personajul lui e generat pe calculator, dar în spatele lui se află talentul incredibil, geniul lui Andy Serkis, măiestria cu care poate să însuflețească un personaj creat de tehnologie, care în alte circumstanțe nu ar fi putut transmite atât de mult. Pe lângă Serkis, Toby Kebbell e cealaltă mare vedetă a filmului. Personajul său, Koba, e multi-fațetat și un antagonist extraordinar, cum nu am mai întâlnit de mult în filmele recente. Are parte de scene memorabile, una dintre ele fiind aproape de sfârșitul filmului și pe care abia așteptam să o văd în 3D. Restul actorilor au fost și ei foarte buni și s-au pierdut cu totul în personaje, fiind ușor de acceptat în rolul maimuțelor revoluționare sau a supraviețuitorilor.

Dawn of the planet of the apes e unul dintre cele mai bune filme văzute de mine anul acesta și nu doar că s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele (și așa destul de ridicate), ci le-a depășit într-o manieră surprinzătoare. Dacă sunteți în căutarea unui film care să vă țină cu sufletul la gură pentru 2 ore și vreți să fiți investiți în personaje și acțiune, vă recomand cu căldură această peliculă. E un blockbuster, dar un blockbuster cu stil.

Răzvan Timar

(http://razvantimar.wordpress.com/)

Citeşte mai mult...