În fiecare
minut din viaţa lui, un om are în jur de 48 de gânduri. Fie că se gândeşte să mănânce, se gândeşte că e
trist, sau că ar trebui să-şi radă mustaţa, în total sunt 48 de gânduri pe
minut. Mă bucur să ştiu că, printre cele 70 000 de gânduri pe care le are un om
pe o întreagă zi, Jan Guillou s-a gândit să scrie cartea asta pe care şi eu am
avut în gând să o citesc la un moment dat. Ceea ce mă încântă şi mă întristează
în acelaşi timp e faptul că Guillou s-a gândit să-şi scrie cartea în urma
tuturor evenimentelor petrecute în viaţa lui.
Deşi mi-am propus ca vara asta să citesc
doar literatură engleză, nu m-am putut abţine să termin „Răul”, deşi autorul e
originar din Suedia. În orice caz, m-am documentat şi am aflat, aşa cum am
spus, că romanul este însăşi autobiografia lui Jan Guillou. Cred că, tocmai
pentru că-i atât de tristă, şocantă şi încărcată de acţiune şi psihologie,
cartea a fost adaptată pentru scenă și ecranizată în 2004, primind chiar o
nominalizare pentru Premiul Oscar la categoria „cel mai bun film străin“.
Cartea începe aşa: „Plesnitura nimeri pe
umărul obrazului drept.”. Jan Guillou a.k.a tânărul Erik ia cina împreună cu
tatăl şi mama sa, ca de obicei, primind şi îndurând loviturile repetate pe care
tatăl său i le dădea pentru că... pur şi simplu aşa se întâmpla de fiecare dată.
Dacă s-ar fi ferit, sau dacă „bătrânul” nu îl nimerea cum trebuie, toată cina
se transforma într-un scandal în toată regula. După cină urmează loviturile cu
peria sau cu aşa-zisa cravaşă care, în majoritatea cazurilor, îi lasă lui Erik
spatele plin de sânge. Cu toate astea, „bătrânului” nu-i pasă. De fapt, chiar
se bucură de fiecare dată când îl nimereşte şi de fiecare dată când are ocazia
să-l bată măr. Pe de altă parte, mama pare să nu observe niciodată prin ceea ce
e nevoit să treacă Erik.
La şcoala la care merge, Erik are propria
bandă, în care, crede el, unul e pentru toţi şi toţi pentru unul. Violenţa îl
urmăreşte chiar şi aici, cu profesori care îşi pierd cumpătul şi îi lovesc pe
elevi, cu elevi care nu fac altceva decât să se bată şi apoi mai e şi...banda
lui. În urma unui incident care dezvăluie una dintre ocupaţiile de bază ale
bandei – furtul de discuri – toţi ceilalţi membri, ca să scape de
exmatriculare, îl învinuiesc pe Erik pentru că „i-a obligat să fure şi i-a
ameninţat dacă nu fac ce li se spune”. Erik e nevoit să-şi schimbe şcoala şi,
spre marea lui bucurie, mama îl trimite la o şcoală din Sormland, Stjarnberg
(Muntele Constelaţiilor), adică mult mai departe de casă şi, prin urmare, mai
departe de Bătrân.
Sperând ca la Stjarnberg să scape de
violenţă şi să-şi îngroape urmele trecutului undeva în cele mai îndepărtate
amintiri, Erik decide să înceapă o viaţă nouă, să-şi îmbunătăţească notele şi
să nu mai fie nevoit să se bată niciodată. Spre marea lui surprindere – şi a
mea – dacă vechea şcoală e închisoarea, Stjarnberg e iadul. Profesorii sunt în
regulă, orele decurg cum trebuie, colegul de cameră e cel mai bun prieten, însă
cum rămâne cu restul elevilor?
Violenţa continuă să rămână prinsă de Erik chiar
şi aici, la Stjanberg. Elevii din clasele de liceu formează un aşa-zis Consiliu
care, în opinia lor, există pentru a-i învăza pe cei de la gimnaziu cum să fie
disciplinaţi. Aşadar, cei din Consiliu stabilesc întruniri, reguli, un prefect,
îi supun pe cei de la gimnaziu la muncă silnică şi la tot felul de bătăi şi
lovituri, iar cel mai absurd şi mai groaznic lucru e faptul că profesorii, ca
şi mama lui Erik, se prefac că nu observă nimic din ceea ce se întâmplă între
elevi.
Cu toate astea, Erik nu îşi slăbeşte promisiunea pe care şi-a făcut-o în
tren, în drum spre Stjarnberg, şi se opune fiecărei insulte şi fiecărei
lovituri pe care ar trebui să le îndure de la elevii din Consiliu. De aceea, în
scurt timp, Erik e convocat la „careu”, adică în locul în care ar trebui să fie
bătut măr pentru obrăznicia de care dă dovadă faţă de elevii mai mari. Însă
loviturile Bătrânului nu au fost în zadar pentru Erik şi toată ura pe care a
acumulat-o în urma lor îi e mai mult decât suficientă cât să-i bată pe cei din
Consiliu. Cu o precizie de cote maxime, abilitatea de a folosi psihologia
inversă şi psihologia, în general, şi cu trupul lui antrenat şi rezistent la
bătaie, Erik nu numai că-i bate pe elevii mai mari, dar şi reuşeşte să îi
înspăimânte pe toţi, chiar şi pe cei de la gimnaziu, devenind astfel problema
numărul unu a Consiliului de acum înainte.
În cei doi ani pe care e nevoit să-i
petreacă la Stjarnbern, Erik încearcă din răsputeri să nu-şi mai folosească
forţa în favoarea violenţei, să nu mai rămână corigent şi, cel mai important,
să nu fie exmatriculat. Alături de prietenul cel mai bun, Pierre, el contină să
se lupte cu ideile membrilor Consiliului, realizând planuri şi tactici, prevăzând
atacurile lor şi combătându-le, în încercarea de a le reda libertatea elevilor
de gimnaziu şi de a înlătura violenţa, Răul, din şcoală.
Acasă, Bătrânul pare să fi rămas
neschimbat, în timp ce el, Erik, nu mai e copilul de altădată şi ştie ce are de
făcut.
Finalul nu numai că e şocant, dar se şi
conturează în aşa fel încât cititorului i se oferă şansa de a-şi crea singur un
alt capitol al cărţii, în care să descopere, prin imaginaţia lui, ce urmează să
se întâmple mai departe.
Pe întreg parcursul lecturii cititorul,
împreună cu Erik, trec împreună prin toate obstacolele, simt împreună fiecare
lovitură şi întocmesc fiecare plan, apoi îl pun în aplicare. Am fost uimită şi surprinsă
– plăcut – de tehnicile lui Erik, de felul în care acţiunea pur şi simplu
curgea, de replicile de dialog perfect construite şi, cel mai mult, de Erik,
prin complexitatea lui, ca personaj şi prin conturul lui atât de puternic
evidenţiat. Tare aş vrea să scriu şi o caracterizare a lui, dar mă tem că m-aş
întinde prea mult cu recenzia asta.
Am fost complet sorbită de poveste, de
personaje şi de stilul de scris al suedezului, Jan Guillou. Dacă nu aţi citit
cartea încă, vă rog, faceţi rost de ea.
A apărut în anul 2005 la editura Humanitas, o puteţi vedea AICI.
Emilia E. Tănase
Încă de când era mică, MccGwuire a fost pasionată de păsări şi de natură, iar operele ei de artă au început să prindă formă de îndată ce a absolvit facultatea de arte, în 2004. 
Cu doar câteva cuie, puţin superglue şi o varietate de fructe, legume şi dulciuri, Carl Warner crează peisaje care par a fi, de fapt, realizate de către Hollywood CGI. Cu toate acestea, tot ceea ce realizează el sunt machete ale peisajelor din imaginaţia sa.
