Poveştile care se desprind de hârtie şi ne urmează

    În timp ce unii oameni îşi scriu poveştile, îşi desenează poveştile, îşi cântă poveştile, alţi oameni aduc la viaţă personaje din aceleaşi poveşti, conturate întâi în cuvinte, iar mai apoi, în creion. 

    Am creat această rubrică pentru oamenii care au o poveste de spus, fie ea expusă sub orice formă. Pentru că blogul promovează arta şi tot ce se leagă de ea şi pentru că arta poate fi culeasă din extrem de multe surse, ne-am gândit să începem să strângem de pe ici, de pe colo, câteva materiale interesante şi să le aşezăm pe o pagină de blog.

    Vorbeam, aşadar, despre personajele conturate în creion şi despre cele conturate în cuvinte.

   Andreea Rohan îşi surprinde personajele, tot pe hârtie, însă sub influenţa creionului. De data asta, le ia sufletele în mâini şi le colorează, cu ajutorul lor, fiinţele care pătrund în realitate din ce în ce mai mult.

"Am avut nişte probleme, de toate felurile şi atunci când am probleme, am tendinţa în a mă adânci în muncă. Am scris şi am tot scris şi, la un moment dat, am prins nevoia să desenez. Uitându-mă la celelalte desene cu personajele mele, am realizat cât de perfecte am incercat să le fac sa pară, când de fapt nu e aşa. Personajele mele nu sunt perfecte, şi ador asta la ele. Sunt fiinţe umane ca şi mine, si nu sunt flawless. Aşa că am încercat să desenez aici personajul masculin preferat (în genul "making of"). Numele lui e Richard Royce.", spune Andreea.

***

    Pe de altă parte, cuvintele nu se lasă nici ele mai prejos. În timp ce desenele îşi fac loc în cruda realitate, la fel se întâmplă şi cu piesele de teatru. Laurenţiu Paraschiv răspunde la întrebarea "Ce este o carte bună?", o întrebare care, la un moment dat, ne pune pe gânduri pe fiecare dintre noi. Cine s-ar fi gândit că, printr-o piesă de teatru, poţi afla răspunsul atât de uşor?

Piesă de teatru neterminată / Cititorilor din lumea-ntreagă

MOTTO:
Știi că tocmai ai terminat o carte bună dacă după ce ai întors ultima pagină te simți ca și cum ai pierdut un bun prieten. (Paul Sweeney)

PERSONAJE:
Mihai, proprietar al unei librării din centrul vechi al Bucureștiului
Charles, proprietar al unei librării din centrul vechi al Bucureștiului
Oscar și Lucinda de Peter Carey
Cold Mountain de Charles Frazier
Pe drum de Jack Kerouac
Annabel de Kathleen Winter
Eseu despre orbire de José Saramago
Sub aceeași stea de John Green
Memoriile unei gheișe de Arthur Golden
Șotron de Julio Cortázar
Jocurile Foamei de Suzanne Collins
Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafón
Mândrie și prejudecată de Jane Austen
Parfumul de Patrick Süskind
Hoțul de cărți de Markus Zusak
La răscruce de vânturi de Emily Brontë
Femei de Charles Bukowski
Pendulul lui Foucault de Umberto Eco

ACTUL I

SCENA I

DECORUL: O librărie din centrul vechi al Bucureștiului. Seara, în jurul orei 23, după închidere.

MIHAI (furios): Nu mai merge așa! Trebuie să închidem, să ducem cărțile astea undeva, departe, și să ne apucăm de altă afacere. Dacă o mai ținem mult așa sigur dăm faliment.

CHARLES (simțindu-se trădat): Cum putem părăsi cărțile? Ele nu ar face așa ceva niciodată…

MIHAI: Crezi că pentru mine e ușor? Nu, află că mi se rupe sufletul când mă gândesc la așa ceva, dar chiar nu se mai poate. Foarte puțini le mai cumpără, iar fără bani nu mai putem întreține librăria.

CHARLES: Hai mai bine în birou, facem o cafea și vedem ce putem face…

Ies din scenă.

SCENA II

DECORUL: Același. În prim plan se află raftul cel mai aproape de ușa pe care au ieșit cei doi proprietari.

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY (mândră că se află pe raftul cel mai de sus): Trebuie să demonstrăm oamenilor că se înșeală. Nu ne putem lăsa aruncate cât colo doar pentru că ei nu au răbdare. Haideți să le arătăm că paginile noastre merită atinse și mirosite, că ale noastre cuvinte pline de zel merită să își găsească sălașul pe buzele tuturor.

COLD MOUNTAIN DE CHARLES FRAZIER: Mereu îi aud intrând aici în căutare de cărți bune, însă știu ei cu adevărat ce înseamnă acestea? Sacrificăm o pagină albă pentru a le arăta adevărul?

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY: O pagină pentru un așa motiv? E imposibil să scrii atât de puțin despre o carte bună. Nu mai bine ascultăm noi ce au toate cărțile de spus cu privire la acest adevăr?

Se aude un murmur general.

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY: Cine începe atunci?

PE DRUM DE JACK KEROUAC (agitată): Eu, eu! Cred că o carte bună poate să inspire și să lărgească orizonturi, să șoptească idei și să scrie scenarii de viață. O carte bună îți poate fi mentor, ajutându-te să alegi calea cea dreaptă, dar și prieten, fiind lângă tine la bine și la rău.

ANNABEL DE KATHLEEN WINTER: Ba o carte bună e o carte pe care nu o uiți în două zile. Indiferent ce s-ar întâmpla, ea va avea mereu un loc special în inima ta. Chiar și peste câțiva ani îți vei aduce aminte de cuvintele ei magice, de povestea care a țesut în jurul inimii tale o pânză nemuritoare mai ceva ca un păianjen. Da, asta e o carte bună: o carte care va rămâne cu tine pentru totdeauna!

ESEU DESPRE ORBIRE DE JOSE SARAMAGO (aproape țipând): O carte bună este o carte care te pune pe gânduri, care îți răvășește sufletul și te face să vezi lumea cu alți ochi. Lecturarea unei cărți bune te schimbă și te face să dai mai multă importanță lucrurilor pe care le credeai atât de neînsemnate până atunci. Nici nu știu cum să mă exprim mai corect, simt că toate cuvintele au fugit din mine! (lăsând privirea tristă în jos) E ca și când…

SUB ACEEAȘI STEA DE JOHN GREEN (către Eseu despre orbire de Jose Saramago): …ți-ar spune că locul tău nu e aici? Că ai un suflet prea bun pentru această lume crudă? Că tot ce ai citit în ea ar putea fi un adevăr, însă oamenii sunt prea ocupați pentru a observa asta?

ESEU DESPRE ORBIRE DE JOSE SARAMAGO (nesigur): Nu, o carte bună îți arată adevărul care deja există. Te face să vezi dincolo de aparențe. Să zicem că tu ești o mașinărie stricată iar această carte e uleiul care-ți pune rotițele în funcțiune.

MEMORIILE UNEI GHEIȘE DE ARTHUR GOLDEN: (își drege glasul) Eu cred că o carte e bună atunci când ți-e greu să te desparți de ea. Unele cărți sunt scrise atât de bine că te prind în mrejele lor și nu-ți mai dau drumul cu adevărat niciodată. Citești din ea cu nesaț, iar când vezi că mai ai puțin și o termini, amâni cât de mult posibil, ca nu cumva să părăsești acea lumea pentru totdeauna.

ȘOTRON DE JULIO CORTAZAR (către Memoriile unei gheișe de Arthur Golden): Dar cine spune că nu o poți citi din nou? O carte bună capătă mereu un alt sens, ori de câte ori te-ai întoarce la ea. E greu să o citeşti o dată, să o iubeşti, să o visezi, să fii dependent de ea şi apoi să o dai la o parte, fără a te mai întoarce măcar o singură dată la un capitol, pentru a simţi din nou acele trăiri intense.

JOCURILE FOAMEI DE SUZANNE COLLINS: Apropo de trăiri intense, mai e și genul acela de carte pe care nu o poți lăsa din mână, care îți ține trează curiozitatea până la sfârșit. E ca cel mai tare film de acțiune transpus în cuvinte, dar niște cuvinte atât de bine legate între ele, încât te apuci de ea și uiți că mai ai și alte treburi de făcut. Ajungi apoi la ultima pagină, și constați cu furie că suspansul și acțiunea, amândouă puse peste măsură, au dispărut, iar tu răsufli din greu, ca și când tocmai ai scăpat din cea mai intensă urmărire, cu pistoale, răufăcători, polițiști și tot arsenalul.

UMBRA VÂNTULUI DE CARLOS RUIZ ZAFON: Sau îți poți da seama că o carte e bună atunci când ai terminat-o și îți pare rău că e ficțiune și nu realitate. Sincer acum, cine n-ar vrea să trăiască în universurile create în cărți? Există atâtea lumi construite din cărămizi de cuvinte pentru care ai părăsi-o imediat pe a ta…

MÂNDRIE ȘI PREJUDECATĂ DE JANE AUSTEN: Eu cred că timpul cerne adevărata valoare a unei cărți. Poate fi best-seller un an, doi, dar numai o carte bună va fi citită și peste zece generații. E la fel cum e și cu oamenii: nu mor atâta timp cât există cineva care încă se mai gândește la ei.

PARFUMUL DE PATRICK SUSKIND: De fapt, o carte bună e o carte scrisă pentru suflet, nu pentru marketing. Unii autori pun în cărțile lor doar cuvinte, dar alții își pun acolo sufletul, sentimente care caută să schimbe sentimente. Cărțile sunt scrisorile oamenilor către alți oameni prea ocupați să asculte ce au de zis cei dintâi. Toți oamenii ar putea scrie o carte, însă numai cei ce au încredere că pot schimba mentalități prin cuvintele lor vor scrie într-adevăr o carte bună.

HOȚUL DE CĂRȚI DE MARKUS ZUSAK: Așa cum frumusețea stă în ochii privitorului, tot la fel ceea ce face o carte să fie bună stă în puterea ei să ne atingă, zic eu. Un astfel de prieten cu haină de hârtie și pantaloni din cerneală intră în viața ta când te aștepți mai puțin. Oamenii vin și pleacă, însă cărțile bune vin, te învață ceva și, înainte de a pleca, îți spun și unde se duc, pentru a putea cere o frânghie către cer în momente de cumpănă.

LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI DE EMILY BRONTE: Să citești o carte bună e ca dragostea adevărată. Te ia pe sus, te ține acolo o perioadă, apoi te transpune într-o stare de amețeală şi poate reveni oricând, fără ca tu să i te poţi împotrivi. Permanent îţi revin în minte amintiri, sentimente şi acele prime sclipiri ale formei ei. La fel şi o carte bună care te atrage te schimbă total, te redescoperă şi, dintr-o dată, viaţa ta nu mai e la fel.

FEMEI DE CHARLES BUKOWSKI: Dar oamenii sunt diferiți, iar ce face o carte să fie bună sunt chiar ei, cititorii, și scările lor de valori. Poate există cărți pe care unii oameni le adoră, dar altora nu le plac de niciun fel. Fiecare om are o carte preferată a lui, dar asta nu înseamnă că trebuie să placă și altcuiva. Nu neg spusele voastre, toate aveți dreptate, însă o carte e bună e atât de bună pe cât vrea cititorul ei să fie…

PENDULUL LUI FOUCAULT DE UMBERTO ECO: Șșș, se aude ceva!

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY: Aveți grijă, viiin!

Toate cărțile se îngrămădesc să se așeze la locul lor. Se deschide o ușă, iar Charles intră în încăpere.

CHARLES (către Mihai, aflat în spatele lui): Puteam să jur că am auzit pe cineva vorbind…

Sursă: AICI

***
Mulţumim, Andreea şi Laurenţiu, pentru că aţi împărtăşit poveştile voastre cu noi! Sunt sigură că acolo, în faţa ecranului, sunt o grămadă de povestitori şi tare m-aş bucura să ştiu că nu le e teamă să-şi dezvăluie operele de artă. Materialele se pot trimite la adresa de email: artquakeee@yahoo.com

Citeşte mai mult...

Cu drag, Henry Wotton

   N-a trecut prea mult timp de când am reuşit să trec prin paradoxurile şi conceptele lui Oscar Wilde din "Portretul lui Dorian Gray". Complet fascinată de felul în care estetismul e prezentat în carte şi purată pe paginile unei vieţi acaparate de conceptul carpe diem, povestea lui Wilde a rămas şi va rămâne mult timp de acum încolo alături de mine. Nu am putut să parcurg cuvintele fără să am un creion la îndemână pentru a sublinia un amalgam de principii şi puncte de vedere asupra vieţii, pe care pur şi simplu le-am scos din carte şi le-am împrăştiat peste tot în jurul meu. Nu sunt sigură ce mă atrage atât de mult la cuvintele lui Wilde, nu sunt sigură de ce continui să mă întorc la încercarea lui Dorian de a simţi flacăra vieţii, însă de fiecare dată când o fac, mă pierd pur şi simplu.

   Am ales citatele de mai jos pentru că Henry a crezut în ceva ce nu trăise niciodată şi, mai mult, i-a făcut pe alţii, mult mai curajoşi decât el, să trăiască în iluziile lui.

  „Ador plăcerile simple, spuse lordul Henry. Ele sunt ultimul refugiu al celor complecşi.” Pg.61

„Căutarea frumosului este adevăratul secret al vieţii.”, pg.82

„Vei fi iubit mereu şi mereu vei fi îndrăgostit de dragoste.” Pg. 84

„Dragă băiete, cei care iubesc o singură dată în viaţă sunt lipsiţi de profunzime.” Pg. 84

„Am arunca multe lucruri dacă nu ne-am teme că alţii s-ar putea să le ia.”, pg. 84

„Alţii scriu poezia pe care nu îndrăznesc să o trăiască.”, pg.91

„Dragostea îi tremura pe buze râzând.”, pg.100

„Oamenii lipsiţi de egoism sunt incolori. Le lipseşte individualismul.”, pg.109

„Când suntem fericiţi, suntem întotdeauna buni, dar atunci când suntem buni nu suntem întotdeauna fericiţi.”, pg. 115

„Ţigara reprezintă tipul perfect al unei plăceri perfecte. E minunată şi te lasă nesatisfăcut. Ce altceva mai poţi să-ţi doreşti? Da, Dorian, mereu mă vei îndrăgi. Pentru tine, eu însumez toate păcatele pe care nu ai avut curajul să le comiţi.”, pg. 115

„Femeile sunt cele care crează Dragostea în sufletul nostru. Au dreptul să o ceară înapoi.”, pg. 115

„Secretul de a rămâne tânăr este de anu trece niciodată printr-o emoţie nepotrivită.”, pg. 121

„Există întotdeauna ceva ridicol în emoţiile celor pe care încetăm să îi iubim.”, pg. 125

„În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare.”, pg. 139

„Îl iubeşti mult? Întrebă el.
Ea nu răspunse o vreme, ci stătu uitându-se lung la peisaj.
- Aş vrea să ştiu asta, spuse ea în cele din urmă.
El dădu din cap.
- Cunoaşterea ar fi fatală. Nesiguranţa te încântă. Ceaţa face lucrurile să fie minunate.
- Te poţi rătăci.
- Toate drumurile se termină în acelaşi punct, draga mea Gladys.”, pg.250

 “În zilele noastre, o inimă distrusă se lasă tipărită în mai multe ediţii.”, pg. 44

„Moartea vie a sufletului său îl tulbura mai mult.”, pg. 267

"Dragă Harry,

tu m-ai învăţat că viaţa trebuie să ardă cu o flacără puternică.

Lumina ei nu mă orbeşte şi nici căldura ei nu mă arde.

Eu sunt flacăra, Harry.

Eu sunt flacăra."

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

Simplitate

     

            Salutare! Cum am început cu reguli destul de simple despre compoziţie, aş vrea să vă asigur că în fotografie SIMPLITATEA este de apreciat. Ştiu că la început toţi suntem dornici să surprindem nişte fotografii care să impresioneze din toate punctele de vedere, însa, de cele mai multe ori, acestea sunt un fiasco. O cauză importantă ar fi aceea că includem in cadru elemente ce nu contribuie la impactul vizual.

      

        

       Vreau să subliniez în acest articol că, fiind simplu, nu înseamnă că nu este bine. O fotografie ce surprinde doar câteva elemnte de impact vizual puternic, care mai au şi o cromatică la fel de simplă, dar placută, poate impresiona la fel de mult ca o fotografie bună cu multe detalii.

        Am luat ca exemplu această fotografie pentru că surprinde un subiect destul de comun şi pe care şi-l pot "permite" majoritatea dintre noi. Un apus la malul mari. Fotografia cuprinde numai câteva elemente, iar cromatica este una caldă Fotograful a exclus elemente inutile ce puteau apărea în fotografie, precum un posibil vas, o barcă de pe plajă, silueta unei persoane sau chiar plaja. Totul este simplu si exact aşa cum trebuie. O fotografie aglomerată de detalii inutile sau care atrag atenţia de la subiect este ca şi cum ai vrea să mănânci sănătos, iar în loc de un măr simplu, ai alege un măr învelit în caramel şi ciocolată. Nu vreau să înţelegeţi că nu este bine să vă complicaţi, este al naibii de bine, însă neavand experienţa necesară realizării unei fotografii complexe, este bine să începem cu lucruri simple, dar care sigur ne vor ajuta să acumulam experienţe într-un mod corect.

             Întotdeauna când vreţi să fotografiaţi ceva, înainte de a declanşa, întrebaţi-vă "ce vreau să exprim prin fotografia asta". Orice fotografie spune o poveste, iar dacă povestea este una bună şi este înţeleasă de privitori, atunci nu mai contează nicio regulă.

Bafta!

Citeşte mai mult...

Tablouri care strigă "Poe"

       În urmă cu câteva luni, am descoperit, fără să vreau, un tablou. Nu aş fi insitat să postez despre el dacă tabloul respectiv nu ar fi strigat numele lui Poe, pur şi simplu, doar privindu-l.
Zdzisław Beksiński nu e Edgar Allan Poe, însă dacă nu aş fi ştiut că Poe nu a pictat niciodată, probabil că i-aş fi confundat fără să îmi dau seama.

       Beksiński s-a născut în Polonia şi a reuşit să atingă culmi impresionante în ceea ce priveşte fotografia, sculptura şi pictura. Deşi nu a avut o pregătire specială ca artist, tablourile lui sunt în mare parte realizate în ulei, pe pânze preparate chiar de el. Întotdeauna, în timp ce picta, încăperea în care lucra era umplută de melodii atât clasice, cât şi rock. Deşi arta lui macabră ajungea să fie cercetată în detaliu pentru profunzimea ei, nici însuşi Beksiński nu îşi putea da seama, adesea, care era semnificaţia adevărată din spatele vreunui tablou. Tragediile familiale, în care soţia decedase, iar fiul lui se sinucisese, se regăsesc şi ele în arta lui. Şase ani mai târziu, Beksiński e înjunghiat de 17 ori, două dintre răni fiind considerate letale.

"I wish to paint in such a manner as if I were photographing dreams".

Sursă foto: http://www.beksinski.pl/

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

Despre pianul care s-a întâlnit cu marea

Complet pasionată de filmele încadrate în vechile societăţi ale secolelor  XIX, respectiv  XX, filmul „Pianul”(în original, The Piano, 1993) mi-a atras atenţia încă de când i-am văzut posterul. Mai mult, fiind adepta filmelor de dramă şi romance, n-am mai avut răbdare până să fac rost de el.

The piano a fost nominalizat de 35 de ori, a câştigat trei premii Oscar, pe lângă un număr considerabil de alte premii, şi 40 de milioane de dolari în SUA. Filmul o are în vedere pe Holly Hunter în rolul Adei, o văduvă scoţiană care nu mai scosese niciun cuvânt de la vârsta de şase ani. Fiind angajată într-o căsătorie cu un om pe care nu îl mai întâlnise niciodată, Ada şi fiica ei, Flora (Anna Paquin), sunt nevoite să ajungă pe ţărmurile Noii Zeelande. Cu toate că Ada nu vorbea, reuşea să comunice cu ajutorul semnelor, Flora fiind pe post de interpretă a cuvintelor ei, dar şi cu ajutorul muzicii. De fapt, mai mult cu ajutorul muzicii. Ada, deşi o femeie foarte rigidă, îşi găseşte slăbiciunea în melodiile pianului vechi, în notele joase şi  în vocea Florei care o acompaniază. De aceea, degetele ei nu pot sta departe de clapele albe şi negre prea mult timp atunci când noul soţ îi spune că pianul e mult prea greu pentru a fi transportat, aşa că, împreună cu Flora, traversează jungla în fiecare zi şi merg să cânte la pianul abandonat încă pe plajă. Între timp, un vecin, George Baines (Harvey Keitel), o aude cântând şi decide să cumpere pianul de la soţul ei şi pretinde că îşi doreşte să înveţe şi el să cânte, doar pentru a-şi putea petrece timpul cu Ada. La scurt timp după aceea, tot el îi propune Adei un târg: îi dă pianul înapoi în schimbul unor favoruri sexuale, pe care Ada le acceptă de dragul muzicii.

Cum era inevitabil să se întâmple, Ada şi George Baines se îndrăgostesc, soţul Adei rămânând în continuare bărbatul pe care nu îl întâlnise niciodată cu adevărat. În momentul în care acesta află de  sentimentele ei pentru George prin intermediul Florei, îi oferă Adei cea mai cruntă pedeapsă, privând-o de la ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Finalul se conturează într-o manieră liniştită, tulburată mai apoi de un moment de plot-twist, care, totuşi, nu pune capăt filmului încă. Adevăratul final îşi continuă schiţa liniştită şi plăcută, reuşind să rămână, în acelaşi timp, imprevizibil.

Când am dat play filmului, m-am aşteptat să fie unul bun şi, din fericire, nu m-a dezamăgit. Momentele tensionate nu s-au lăsat aşteptate, scenele romantice au părut extrem de realiste, alături de locul şi timpul acţiunii. Cu toate astea, mi-aş fi dorit, într-un fel, să-mi fi fost întrecute aşteptările. În timp ce Holly a reuşit o performanţă impecabilă asupra rolului principal, am rămas, într-o oarecare măsură, flămândă după profunzimea scenariului. Cel puţin, începutul şi sfârşitul au punctat destul de bine acest aspect.

„Pianul” e unul dintre filmele acelea care se înghesuie printre gândurile tale şi rămân acolo mult timp după ce le-ai terminat de vizionat şi unul dintre filmele pe care ţi-ai fi dorit să nu le fi văzut, doar ca să poţi să-l vezi din nou pentru prima oară.

"At night! I think of my piano in its ocean grave, and sometimes of myself floating above it. Down there everything is so still and silent that it lulls me to sleep. It is a weird lullaby and so it is; it is mine."

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

Mi-am ucis mama

REGIZOR:	Xavier Dolan	2009 | 96 minute dramă, psihologic
CU:	Anne Dorval, Xavier Dolan, François Arnaud, Suzanne Clément, Patricia Tulasne

IMDB - J'ai tue ma mere

"Fii nu ştiu că mamele lor sunt muritoare"                           

        "J'ai tue ma mere", în traducere "Mi-am omorat mama" e un film pe care l-am urmărit acum mai bine de 3 ani, un film bun care atinge un punct slab al societăţii contemporane. Personajul principal, un tânăr francez de 17 ani, pe nume Hubert (Xavier Dolan), cu părinţii divorţaţi, locuieşte doar cu mama sa, Chantale Lemming (Anne Dorval). Acţiunea redă un conflict spontan dintre cei doi, care în prima jumătate de oră din film devine clişeic. Vechea prăpastie dintre generaţii, conflictul dintre fiu si mama divortată care încearcă să îşi crească singură copilul. 
            
            Pentru Hubert, liceul nu e altceva decât "o adunătură de inculţi obsedaţi de sex". Hubert e un caracter complex, pasionat de tot ce înseamnă arta - poezie, artă plastică, filosofie, film, şi pot spune acum, după ce am urmărit filmul, că Hubert e o parte din tânărul Xavier Dolan, actorul. Punctul slab, de care vorbeam la început, al societatii contemporane, este legat de homosexualitate şi de acceptarea altor orientări sexuale într-o sociatate. E şi mai greu totul când mama ta află de la mama prietenului tău că eşti homosexual. Asta se întamplă şi cu Hubert, care încearcă să înteţeagă cum de dincolo de toată ura si dezgustul vis-a-vis de mama sa, încă mai exista compasiune si iubire faţă de aceasta. 

      Certurile zilnice cu mama sa, situaţia scoală proastă şi fugitul de acasă îl aduc pe Hubert în situaţia de a se supune deciziei părinţilor săi de a fi mutat la un internat dintr-o zonă rurală, unde s-ar putea concentra mai mult pe remedierea situaţiei şcolare. Va rămâne timp de un an la internat, ca mai apoi să fugă la casa bunicilor din partea mamei, locul unde îşi petrecuse copilăria alături de mama sa, singurul loc care mai păstra amintirile frumoase dintre cei doi, jocul, apropierea şi înţelegerea.

      

      "Mi-am omorât mama" nu e un film pe care să îl urmăreşti pentru acţiunea sa. Şi vă spun asta pentru că genul ăsta de filme nu mi se pare că e gustat de toata lumea, în special de români care critică tot ceea ce văd neobişnuit şi nu cunosc. Dar, credeţi-mă că merită vizionat. Filmul ăsta impresionează prin nişte cadre extraordinare, cromatica foarte, foarte bine aleasă, expresivitate, iar actorii joacă extraordinar de bine.

Citeşte mai mult...

20th Century Fox revine cu "Planeta maimuţelor", 2014

Încă dinainte să înceapă sezonul filmelor estivale am avut o presimțire că anul acesta va fi încărcat de pelicule bune și foarte bune. Până acum, din filmele pe care le-am așteptat cu sufletul la gură, niciunul nu m-a dezamăgit și sper să continue în acest fel și în săptămânile ce vor urma.

Cel mai recent film pe care l-am vizionat a fost Dawn of the planet of the apes, continuarea apreciatului Rise of the planet of the apes din 2011, o altă încercare a studiourilor 20th Century Fox de a revitaliza franciza după eșecul lui Tim Burton din 2001. Din fericire, filmul care prezintă originile „planetei maimuțelor” cu Andy Serkis și James Franco în rolurile principale a fost un succes atât la box office cât și la critică, astfel încât un sequel era deja asigurat.

Dawn of the planet of the apes reia povestea din filmul anterior și o plasează la zece ani după ce grupul de maimuțe conduse de Caesar (Andy Serkis, cunoscut mai ales pentru rolul lui Gollum din trilogia Lord of the rings) s-a răzvrătit împotriva oamenilor și s-au stabilit într-o pădure din apropierea orașului San Francisco. În cele zece ierni care au trecut de când nu au mai întâlnit niciun om, maimuțele s-au dezvoltat incredibil, punând bazele unei noi civilizații cu tot cu arhitectură proprie, limbaj și lideri. Omenirea, în schimb, se confruntă cu așa-zisa „gripă simiană” care a decimat majoritatea populației de pe Terra. Supraviețuitorii se luptă cu neajunsurile unui astfel de scenariu și ajung pe teritoriul maimuțelor din necesitatea de a porni un generator aflat în apropierea primatelor inteligente. De aici încep să se nască tensiuni, atât între oameni și maimuțe, cât și în rândul maimuțelor, una dintre ele, Koba, fiind total împotriva atitudinii „pro-oameni” a lui Caesar. Și după cum știm, nu e nevoie decât de o scânteie pentru a porni un incendiu, iar echilibrul delicat dintre pace și război va fi tulburat din nou.

Nu cred că pot găsi suficiente cuvinte ca să laud acest film. E, într-adevăr, deosebit. Nu numai că efectele speciale sunt la un cu totul alt nivel față de alte filme, maimuțele arătând mai real decât în primul film, dar actorii sunt și ei excepționali, iar povestea are de toate: acțiune, momente emoționante, faze amuzante și clipe tensionate în care te temi pentru personaje.

Andy Serkis a făcut o treabă cu adevărat uimitoare, aducând la viață un personaj incredibil de complex, pentru care simți cu adevărat compasiune și respect. Totul e cu atât mai uimitor cu cât Serkis reușește să te treacă prin toate stările și te face să-l simpatizezi pe Caesar, totul prin tehnologia motion capture. Personajul lui e generat pe calculator, dar în spatele lui se află talentul incredibil, geniul lui Andy Serkis, măiestria cu care poate să însuflețească un personaj creat de tehnologie, care în alte circumstanțe nu ar fi putut transmite atât de mult. Pe lângă Serkis, Toby Kebbell e cealaltă mare vedetă a filmului. Personajul său, Koba, e multi-fațetat și un antagonist extraordinar, cum nu am mai întâlnit de mult în filmele recente. Are parte de scene memorabile, una dintre ele fiind aproape de sfârșitul filmului și pe care abia așteptam să o văd în 3D. Restul actorilor au fost și ei foarte buni și s-au pierdut cu totul în personaje, fiind ușor de acceptat în rolul maimuțelor revoluționare sau a supraviețuitorilor.

Dawn of the planet of the apes e unul dintre cele mai bune filme văzute de mine anul acesta și nu doar că s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele (și așa destul de ridicate), ci le-a depășit într-o manieră surprinzătoare. Dacă sunteți în căutarea unui film care să vă țină cu sufletul la gură pentru 2 ore și vreți să fiți investiți în personaje și acțiune, vă recomand cu căldură această peliculă. E un blockbuster, dar un blockbuster cu stil.

Răzvan Timar

(http://razvantimar.wordpress.com/)

Citeşte mai mult...