5 Artiști în perioade timpurii

Nu știu de voi, dar mie tare mult mi-ar fi plăcut să trăiesc undeva in secolele al XVIII-lea, al XIX-lea sau al XX-lea. Muzica, oamenii, îmbrăcămintea, arta, parcă toate mă atrag mai mult decât cele din zilele noastre. De aceea, de multe ori îmi place să răsfoiesc paginile trecutului, cu speranța că voi mai găsi câte o rămășiță ale vreunuia dintre artiștii mei preferați. Ultima oară când am făcut asta, am găsit cinci poze interesante și, implicit, cinci întâmplări care se odihnesc în pace la umbra fotografiilor alb-negru de mai jos.

George Orwell ține în brațe un cățeluș, pozând în timpul Războiului Civil Spaniol. În spatele lui se află Ernest Hemingway. În același an, Hemingway a scris scenariul pentru filmul intitulat ”The Spanish Earth”, un document important al Războiului Civil. Hemingway a mers în Spania în primăvară ca să întocmească rapoarte cu privire la război pentru NANA (North American Newspaper Alliance), însă mare parte din timp și l-a petrecut lucrând la acest film, scriind și făcând parte din el în mod direct, prin faptul că vocea naratorului de pe fundal îi aparține în totalitate.  Alături de alți artiști ai vremii, Hemingway a susținut producția filmului cu 5000 de dolari, în total strângându-se o sumă de 18 000.

Hemingway e unul dintre autorii mei preferați, așa că am să urmăresc cu drag filmul la care a lucrat implicându-se trup și suflet. Îl puteți urmări și voi AICI.

Lev Tolstoi surprins într-o fotografie în timp ce le spunea nepoților săi o poveste. Fotografia a fost făcută în anul 1909, chiar la el acasă, an în care Tolstoi a fost înregistrat citind același pasaj din cartea sa în patru limbi diferite: engleză, germană, franceză și rusă. La vremea aceea, autorul avea 81 de ani. Din păcate, un an mai târziu a decedat. Puteți asculta înregistrarea AICI.

În 1957, John Lenon avea de-abia 16 ani, iar George Harrison și Paul McCartney erau cu un an mai mici decât el. Prima lui trupă a luat naștere un an mai târziu, sub numele de ”The Black Jacks”.

Al Pacino și Diane Keaton la filmările pentru primul film din seria ”The Godfather”. Pentru rolul lui Michael Corleone, Paramout Pictures ar fi vrut un actor faimos, în timp ce directorul Coppola își dorea unul necunoscut. Cu toate acestea, cei doi reprezentanți au dezbătut mult rolul lui Michael, până când Coppola l-a găsit pe Al Pacino, un actor despre care nu prea știa nimeni la vremea aceea, însă care avea într-adevăr un aspect american-italian. Personal, nu cred că ar fi putut cineva să joace rolul lui Michael mai bine decât Al Pacino.

Robin Williams într-o fotografie din timpul filmărilor pentru filmul Dead Poets Society la școala St. Andrew's. Cei doi bărbați din dreapta sunt Peter Weir, directorul fimului și Robert Sean Leonard, al cărui personaj se sinucide în film. În 1988, Weir a ales campusul școlii pentru filmări, spunând că niciuna dintre școlile din Coasta de Est nu l-au impresionat atât de mult precum St. Andrew's. Poza a fost făcută într-o pauză, în Octagon, apartamentul lui Robin Williams din film.

Voi ce ați găsit despre artiștii voștri preferați? 

Citeşte mai mult...

Bariera nonculorilor, sigiliul timpului

Până la începutul secolului al XX-lea, fotografii din lumea întreagă nu și-au putut imortaliza prezentul întocmai prin propriile perspective, ducând lipsă de colorit. Astfel, realitățile scoase în relief prin contrastul tonal au rămas schițate în fotografie și conturate prin privirile publicului. Cu alte cuvinte, coloritul putea fi compensat din punct de vedere artistic de interpretări ale realității.

Pe parcursul anilor, tot apropiindu-ne de secolul al XX-lea, coloritul fotografiilor a devenit din ce în ce mai abudent. Cu toate că acest lucru ar fi trebuit să înlocuiască fotografiile alb-negru, în mod paradoxal, tocmai din această cauză au rămas la fel de abordate și în zilele noastre: în timp ce coloritul abundent încărca destul de mult textura fotografiei, fotografiile alb-negru ofereau privitorilor o perspectivă proaspătă și, pe cât de simplă, pe atât de complexă.

Alb-negrul ar putea fi caracterizat printr-o complexitate artistică mai profundă, într-adevăr. Îmi amintesc când am scos din podul bunicilor cutiuța prăfuită cu poze din anii de început ai sufletelor lor sălbatice, libere și nonconformiste. În prezentul lor păreau să se înghesuie prea multe gânduri, prea multe minute care se tot scurgeau și prea puține vorbe. Urmăream un film mut, tot trecându-mi pozele printre degete. Atunci, am privit culorile alb și negru ca pe o pânză, în spatele căreia se ascundeau toate acestea. Pânza, totodată, era simbolul unui sigiliu peste care știam că eu n-aveam cum să trec niciodată.

Am găsit poze cu marea îmbibată în cerneală, cu cerul în nuanțe timide de gri, cu fața tânără a bunicii, tăcută, mângâiată de pistrui, și încă neatinsă de furtunile vremii și mi-am trecut ușor sufletul printre ele. Din păcate, același sigiliu al timpului n-a lăsat gândurile mele să treacă mai departe de ceea ce știam și vedeam deja. Îngropată undeva în trecut, realitatea noncoformistă și liberă a bunicilor mei era încă în plină acțiune; alb-negrul mă convinsese că s-a încheiat.

               

               

Nu numai pe hârtie, dar și pe ecrane s-au abordat perspectivele alb-negru. Desigur, complexitatea din spatele nuanțelor monotone rămâne cu aceeași valoare, precum în fotografii, creându-se cadrele din ce în ce mai semnificative și mai realistice. De data aceasta însă, pentru că sunt dispuse unei iluzii a mișcării datorată fenomenului phi (care tocmai fusese descoperit), ele se transformă în filme. Pentru multă vreme de la apariția lor, filmele au fost tratate cu dispreț de către oamenii serioși, însă mai târziu s-a ajuns la conotațiile de astăzi – nostalgie, de natură istorică.

Așa cum fotografiile în nuanțe de alb-negru continuă să fie abordate în zilele noastre, la fel se întâmplă și cu ele: Sin City, The Phantom of the Opera și altele. 

Citeşte mai mult...