Nu o singură dată, ci de mai multe ori m-am întrebat în ce fel se
manifestă, psihologic vorbind, bolile
acestea care te fac să uiți de propria existență. În cazul de față, mă refer la
Alzheimer, maladia care îți suprimă gândurile, trăirile, amintirile și, în
final, pe tine, ca întreg. În cazul oricărei boli de acest gen, cred că
suprimarea sinelui e mai mult o ușurare, decât un chin. Chinul e atunci când
știi ce ți se întâmplă, refuzi să crezi că-i adevărat, dar ești obligat să
trăiești alături de procesul propriei desfigurări psihice.
Dacă scrii, trebuie să citești cartea asta
”Ținutul pustiit” a fost, întâi de toate, o experiență minunată pentru
mine, ca scriitoare. Cartea nu numai că are o structură complexă, dar și
personajele, planurile narative sunt la fel. Orice scriitor cunoaște faptul că,
fără citit, nu există scris (sau, cel puțin, nu de bună calitate). De aceea,
pentru cei care scriu, analiza complexității tuturor trăsăturilor de mai sus este,
fără doar și poate, un exercițiu constructiv.
Acțiunea începe în prezentul lui Jake Jameson, un bărbat aflat în pragul
pensionării, în urma unei prestații excelente de arhitect, care se luptă cu el
însuși pentru nevoia de a-și aminti și cele mai mici evenimente din viața lui.
În timpul unui zbor cu avionul pe deasupra pădurii Quail, care se află în plină
defrișare, psihicul lui Jake este asemănat cu mulțimea copacilor care cad,
doborâți, pe pământ. Cam ăsta ar fi un prim indiciu cu privire la conținutul
cărții, deși unul destul de subtil.
Stilul de scris al Samanthei pur și simplu te lasă
fără cuvinte.
Pe măsură ce cartea avansează în conținut, pătrundem, așadar, în
complexitatea planurilor narative. Naratorul stă undeva între psihicul lui Jake
și psihicul nostru, al cititorilor, ne leagă prin evenimentele relatate și, de
multe ori, chiar trecem prin aceleași trăiri precum protagonistul. Ni se aduc
la cunoștință evenimente din trecutul
lui Jake, mai târziu înlocuite de altele, mai târziu reluându-le pe cele
inițiale și tot așa. La un moment dat, te afli în confuzie totală. Mai târziu,
toată informația revine ca un moment Evrika. Pe cât de enervant este să-ți
aduci aminte, apoi să uiți iar și apoi să-ți aduci aminte din nou, pe atât e de
interesant cum Samantha Harvey a reușit să pună cap la cap întregul plan al
desfășurării acțiunii.
Datorită ”Ținutului pustiit”, am făcut cunoștință
cu un amalgam de concepții de viață.
Tot prin prisma amintirilor lui Jake reușim să înțelegem și mai multe filozofii
de viață. La început, avem de a face cu Jake cel tânăr, arhitect, soț și tată a
doi copii, care e sigur de faptul că linia orizontului nu e dreaptă, ci depinde
de modul în care o privești. Mai târziu, ajuns în pragul vârstei, trecut prin
mai multe evenimente devastatoare despre care nu mai e sigur dacă s-au
întâmplat sau nu, Jake ne demonstrează cât de vulnerabili sunt oamenii, câtă
nevoie avem unii de ceilalți și cât de mult poți iubi pe cineva, astfel încât
să nu îl uiți niciodată, nici chiar atunci când Alzheimer-ul se luptă cu tine
pentru amintirea lui.
Vorbim și despre iubire, într-adevăr, însă aici, e de mai multe feluri.
Întâi, infidelitatea conjugală din viața lui Jake iese la iveală prin
amintirile lui. Mai apoi, sunt prezente în carte mai multe personaje care
conturează acest aspect: Helen, soția lui Jake, Joy, una dintre aventurile lui,
Eleanor, Sara, cei doi copii ai săi,
Henry și Alice și, ulterior, personaje care apar, dar de care Jake nu
își mai poate aminti.
Fiecare dintre aceste personaje este puternic construit, fiecare are
propria personalitate și propriile principii după care se ghidează în viață. Pe
când Helen este adepta religiei, ”perfecțiunea” întruchipată, biata Eleanor
este victima celor mai multe drame de cuplu, Sara este femeia puternică, care
nu se abate niciodată de la regulile ei. Și, în ciuda tuturor acestor aspecte,
fiecare personaj are aceeași slăbiciune – din nou, vulnerabilitatea.
”Ținutul pustiit” e o mică enciclopedie
În primul rând, e de urmărit succesiunea evenimentelor din timpul celui
de-al doilea război mondial și de după terminarea lui. De aici, aflăm clar și
în detaliu despre viețile oamenilor din cenușa lăsată în urmă de căre război.
Mai mult, personajele, pentru că nu seamănă deloc între ele, vin cu câte o idee
nouă, inovatoare, fiecare având câte ceva interesant de spus, pe lângă dialogul
propriu-zis cu ajutorul căruia își desfășoară traiul.
Romanul de debut al Samanthey Harvey m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă
Alzheimer-ul cu adevărat, mi-a demonstrat câtă informație există în lume, în
jurul meu, că emoțiile merită să fie trăite la maximum și cât de mult trebuie
să prețuim fiecare clipă a existenței noastre.
Mulțumesc tare mult editurii Litera pentru șansa de a cunoaște toate aceste
lucruri. Recomand romanul acesta încărcat de psihologie oricărui iubitor de
lectură.
Nu cumva ai citit și tu cartea? Mi-ar plăcea să citesc ce părere ai și tu
despre ea, într-un comentariu.
