Despre maladia care îți suprimă tot ceea ce ești

Nu o singură dată, ci de mai multe ori m-am întrebat în ce fel se manifestă,  psihologic vorbind, bolile acestea care te fac să uiți de propria existență. În cazul de față, mă refer la Alzheimer, maladia care îți suprimă gândurile, trăirile, amintirile și, în final, pe tine, ca întreg. În cazul oricărei boli de acest gen, cred că suprimarea sinelui e mai mult o ușurare, decât un chin. Chinul e atunci când știi ce ți se întâmplă, refuzi să crezi că-i adevărat, dar ești obligat să trăiești alături de procesul propriei desfigurări psihice.

Dacă scrii, trebuie să citești cartea asta

”Ținutul pustiit” a fost, întâi de toate, o experiență minunată pentru mine, ca scriitoare. Cartea nu numai că are o structură complexă, dar și personajele, planurile narative sunt la fel. Orice scriitor cunoaște faptul că, fără citit, nu există scris (sau, cel puțin, nu de bună calitate). De aceea, pentru cei care scriu, analiza complexității tuturor trăsăturilor de mai sus este, fără doar și poate, un exercițiu constructiv.

Acțiunea începe în prezentul lui Jake Jameson, un bărbat aflat în pragul pensionării, în urma unei prestații excelente de arhitect, care se luptă cu el însuși pentru nevoia de a-și aminti și cele mai mici evenimente din viața lui. În timpul unui zbor cu avionul pe deasupra pădurii Quail, care se află în plină defrișare, psihicul lui Jake este asemănat cu mulțimea copacilor care cad, doborâți, pe pământ. Cam ăsta ar fi un prim indiciu cu privire la conținutul cărții, deși unul destul de subtil.

Stilul de scris al Samanthei pur și simplu te lasă fără cuvinte.

Pe măsură ce cartea avansează în conținut, pătrundem, așadar, în complexitatea planurilor narative. Naratorul stă undeva între psihicul lui Jake și psihicul nostru, al cititorilor, ne leagă prin evenimentele relatate și, de multe ori, chiar trecem prin aceleași trăiri precum protagonistul. Ni se aduc la cunoștință evenimente  din trecutul lui Jake, mai târziu înlocuite de altele, mai târziu reluându-le pe cele inițiale și tot așa. La un moment dat, te afli în confuzie totală. Mai târziu, toată informația revine ca un moment Evrika. Pe cât de enervant este să-ți aduci aminte, apoi să uiți iar și apoi să-ți aduci aminte din nou, pe atât e de interesant cum Samantha Harvey a reușit să pună cap la cap întregul plan al desfășurării acțiunii.

Datorită ”Ținutului pustiit”, am făcut cunoștință cu un amalgam de concepții de viață.

Tot prin prisma amintirilor lui Jake reușim să înțelegem și mai multe filozofii de viață. La început, avem de a face cu Jake cel tânăr, arhitect, soț și tată a doi copii, care e sigur de faptul că linia orizontului nu e dreaptă, ci depinde de modul în care o privești. Mai târziu, ajuns în pragul vârstei, trecut prin mai multe evenimente devastatoare despre care nu mai e sigur dacă s-au întâmplat sau nu, Jake ne demonstrează cât de vulnerabili sunt oamenii, câtă nevoie avem unii de ceilalți și cât de mult poți iubi pe cineva, astfel încât să nu îl uiți niciodată, nici chiar atunci când Alzheimer-ul se luptă cu tine pentru amintirea lui.

Vorbim și despre iubire, într-adevăr, însă aici, e de mai multe feluri. Întâi, infidelitatea conjugală din viața lui Jake iese la iveală prin amintirile lui. Mai apoi, sunt prezente în carte mai multe personaje care conturează acest aspect: Helen, soția lui Jake, Joy, una dintre aventurile lui, Eleanor, Sara, cei doi copii ai săi,  Henry și Alice și, ulterior, personaje care apar, dar de care Jake nu își mai poate aminti.

Fiecare dintre aceste personaje este puternic construit, fiecare are propria personalitate și propriile principii după care se ghidează în viață. Pe când Helen este adepta religiei, ”perfecțiunea” întruchipată, biata Eleanor este victima celor mai multe drame de cuplu, Sara este femeia puternică, care nu se abate niciodată de la regulile ei. Și, în ciuda tuturor acestor aspecte, fiecare personaj are aceeași slăbiciune – din nou, vulnerabilitatea.

”Ținutul pustiit” e o mică enciclopedie

În primul rând, e de urmărit succesiunea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial și de după terminarea lui. De aici, aflăm clar și în detaliu despre viețile oamenilor din cenușa lăsată în urmă de căre război. Mai mult, personajele, pentru că nu seamănă deloc între ele, vin cu câte o idee nouă, inovatoare, fiecare având câte ceva interesant de spus, pe lângă dialogul propriu-zis cu ajutorul căruia își desfășoară traiul.

Romanul de debut al Samanthey Harvey m-a ajutat să înțeleg ce înseamnă Alzheimer-ul cu adevărat, mi-a demonstrat câtă informație există în lume, în jurul meu, că emoțiile merită să fie trăite la maximum și cât de mult trebuie să prețuim fiecare clipă a existenței noastre.

Mulțumesc tare mult editurii Litera pentru șansa de a cunoaște toate aceste lucruri. Recomand romanul acesta încărcat de psihologie oricărui iubitor de lectură.

Nu cumva ai citit și tu cartea? Mi-ar plăcea să citesc ce părere ai și tu despre ea, într-un comentariu. 

Citeşte mai mult...

5 Obiceiuri enervante ale scriitorilor

Cu toții avem cel puțin un prieten care scrie. Știi tu, prietenul acela care, de obicei, nu spune prea multe, nu se prea dezlipește de cărți și nici nu îi prea pasă de ce se întâmplă în jurul lui. De multe ori, șoarecele de bibliotecă din grupul tău e și un magician al cuvintelor: te face să plângi, să râzi, te ține în suspans și așa mai departe, toate acestea cu ajutorul unui pix, a unei hârtii și, bineînțeles, a imaginației. E drăguț și chiar interesant să ai un prieten scriitor.

Pe cât e de interesant și de drăguț, pe atât poate fi de enervant. Iată câteva dintre obiceiurile cele mai sâcâitoare ale scriitorilor și, eventual, cum să supraviețuiești în fața lor.

 #1 Nu, nu vorbește singur

L-ai auzit vreodată pe prietenul tău cel mai bun bălmăjind în spatele tău, în timp ce te jucai la playstation, sau desfăceai o doză de bere? Știi că nu vorbește cu tine. Pare că vorbește la telefon, sau că scrie în jurnal cu voce tare (cine face asta?). Mai mult decât atât, îi simți privirea ațintită asupra ta, iar dacă întorci capul, ei bine, se uită în altă parte. Dacă prietenul tău cel mai bun e scriitor, atunci mai mult ca sigur o parte din tine va ajunge la un anumit personaj, pe care e posibil să nu îl cunoști niciodată. Iar pentru ca acest lucru să fie posibil, prietenul tău o să nareze în timp ce tu încerci să-ți vezi liniștit de viață.

- Matei, aruncă-mi și mie cheile de la mașină.

- Andrei își freacă ochii cu palmele, umbrele somnului poposite sub irisuri ieșind la iveală de sub căușul degetelor sale. Tolănit pe fotoliul cu un singur mâner, își balansează piciorul stâng în față și în spate, într-un ritm alert, nervos, aproape imposibil de suportat. Niciodată nu a...

- Matei, aruncă-mi nenorocitele de chei!

- Brusc, piciorul lui Andrei obosește, se retrage lângă celălalt, lovind puternic mușamaua ponosită care acoperă podeaua din lemn, iar...

- Fir-ar să fie, Matei! Mi le iau singur.

#2 Ține-ți prietenul aproape și dicționarul și mai aproape

Ai auzit vreodată de entropie sau jainism? L-ai auzit vreodată pe amicul tău scriitor spunându-ți că nu-și dorește să strice calimera dintre voi doi? Ei bine, dacă tu nu cunoști cuvintele acestea, fii sigur că el le cunoaște. De fapt, gândește-te la toate conversațiile pe care le-ai avut până acum cu prietenul tău.

- Matei, ai ținut post?

- ”Ăă, deocamdată pot spune că nu este un post ocazional, pentru că vulgaritatea umanistică s-ar putea retușa pe un blastom al nonșalanței nonconformiste sub un Jean Calvin. Numai că... aceste greșeli interumane s-ar putea repudia pe un anumit tronson umanitar. Aș vrea ca totul, în această zi a unui prohod, pe care divinitatea interumană s-ar putea codifica...”

Sursă

Ok, ok. Poate că nimeni nu vorbește așa. Cred.

#3 Pregătește-te să îl susții de fiecare dată

Ca scriitor, prietenul tău trăiește, în mare parte, în propriile gânduri, în lumea lui. De multe ori însă, simte nevoia să împărtășească și cu lumea exterioară ce se mai întâmplă pe acolo. Tu, pentru că ești prietenul lui cel mai bun, ești, din păcate (sau din fericire), cel mai predispus atacurilor de panică, exploziilor de fericire, sau momentelor de liniște totală.

”Am terminat, citește!”

”E groaznic. Nu sunt bun de nimic. Nu te merit ca prieten. Mai de grabă aș trăi într-o peșteră!”

”Sunt pur și simplu genial.”

”O să mor de foame, Andrei, asta o să fac. Trebuia să-l ascult pe tata și să mă fac polițist.”

”Persoana I sau persoana a III-a? Argumentează. Ce, persoana I, serios? Mai bine scriu la a III-a. Deși... și a II-a sună destul de bine. Da, a II-a să fie.”

La toate expresiile de mai sus (pe care probabil le-ai auzit de nenumărate ori) nu ai voie, sub nicio formă, niciodată, să spui lucruri de genul: ”N-am timp acum.”, ”Scrisul poate fi un hobby, nu o profesie.”, ”Am mai citit asta undeva.”, sau, în cel mai rău caz, ”Calmează-te.” Succes!

#4 Nazist gramatical

Dacă prietenul tău cel mai bun e scriitor, cu siguranță te va scoate din sărite corectându-te aici, acolo, pe oriunde uiți o virgulă sau scrii prescurtat, fiindcă te grăbești, să zicem, să îți ridici premiul la Loto, sau mai știu eu.

De fapt, nu numai că te va corecta pe tine, dar va corecta orice altă greșeală identificată fie în scris, fie auzită, în prezența ta. În cele din urmă, te resemnezi. Totodată, e foarte probabil să ajungi să faci și tu același lucru.

#5 A fi sau a nu fi

Asta-i problema la scriitori. Nu prea știi la ce să te aștepți de la cuvintele lor și să nu cumva să crezi că ei îți vor spune. Ia cartea, citește-o din scoarță în scoarță, iar la final, îți vei da seama că unul dintre personaje ești chiar tu. Nu numai în ceea ce privește fizicul, însă și într-ale caracterului, sau personalității. În cel mai rău caz, fie sfârșești tragic (a se citi George R. R. Martin), fie întreaga existență îți e zdruncinată din cauza mai multor evenimente dramatice (a se citi John Green).

Nu știi că scrie despre tine. Câteodată, nici el nu știe. Sfatul pe care probabil ar trebui să ți-l dau e să nu cumva să-l superi în vreun fel pe prietenul tău, dacă nu vrei să fii sacrificat într-una dintre paginile romanului său. Dar să fim serioși, cine nu și-ar dori să fie inspirația cuiva și să apară într-un roman? Adevăratul sfat pe care ar trebui să ți-l dau e să-l enervezi la culme pe amicul tău. De aici rezultă două alte articole, în care ar trebui să prezint:

1. Cum să îl scoți din pepeni pe amicul tău scriitor

 2. 10 Moduri prin care să scapi de prietenul enervant, atunci când ești scriitor

Nu, nu voi face asta.

Adevărul este că și eu am prieteni scriitori, și eu scriu, deci probabil sunt prietena (enervantă) a cuiva - nu m-aș putea imagina fără ei. Cu toate acestea, lucrurile pe care le-am scris mai sus sunt lucruri pe care și eu le fac și, da, câteodată pot fi extrem de neplăcute pentru cineva. În cele din urmă, ne obișnuim unii cu ceilalți. De multe ori, ajungem să ne fie dor chiar și de cele mai enervante obiceiuri ale persoanelor dragi.

 Spor la scris!

Citeşte mai mult...

De ce n-ar trebui să avem încredere în autori

Mâna sus cine a plâns pentru Hazel şi Augustus şi pentru biata familie Stark, cine a stat cu sufletul la gură pentru Potter, Katniss şi pentru toţi cei a căror poveste a rămas încă aproape de inimile noastre. De ce Haruki Murakami ne-a îmbrâncit într-o mare de tristeţe la sfârşitul „Pădurii norvegiene”? Sau, chiar mai mult spus, de ce George Martin continuă să ne trântească în faţă tragicele evenimente care se petrec personajelor noastre preferate din „Urzeala Tronurilor”?

Răspunsul, pe cât de alarmant, pe atât de simplu: noi avem încredere în autori! Cartea e bună, ne place, o citim pe nerăsuflate, iar apoi, după ce o terminăm, rămânem cu fiinţa complet zdruncinată. Bineînţeles că avem încredere în scriitori, de vreme ce ei scot din buzunarele hainelor câte o poveste care, brusc, devine mai bună decât realitatea în care trăim. De multe ori, ei sunt furnizorii fericirii noastre. Dar ce se întâmplă când ne plasăm toată încrederea asupra lor?

#1 Personajul negativ şi autorul (care complotează)

Cu toate că eroul unui roman e întotdeauna în centrul acţiunii, personajul negativ nu se lasă nici el mai prejos. În timp ce protagonistul se chinuie, săracul, să-şi îndeplinească sarcinile, să crească sub ramele ochelarilor noştri pentru citit şi să ajungă fericit până la ultima pagină a cărţii, pesonajul negativ îşi doreşte acelaşi lucru. Nu ar fi asta o problemă, bineînţeles, doar că deasupra paginilor, un bătrân care îşi tot îndreaptă spatele aleargă frenetic cu un pix pe hârtia albă şi tot adaugă bile negre în linia vieţii din palmele eroului. În acelaşi timp, parcă ne ustură şi pe noi palmele pe măsură ce ne dăm seama de asta. Dar hei, autorul ştie el mai bine ce face. Şi, oricât de enervant ar fi, lasă personajul negativ să se bucure cât mai poate, pentru că cine râde la urmă, râde mai bine!

#2 Personajul negativ şi autorul (care ne scot din sărite!)

Să recunoaştem, de cele mai multe ori, eroul supravieţuieşte în urma tuturor tragediilor care se abat asupra lui. Acestea sunt cazurile fericite în care autorul varsă călimara plină cu veşnicie peste protagonist. Pe de altă parte, George Martin, îţi mulţumesc că îmi ucizi toţi eroii preferaţi, iar pe ceilalţi în ghidezi cu grijă prin Westeros, sau mai ştim noi pe unde.

#3 Autorul ,,viclean"

Totul e bine, paginile cărţii dau pe dinafară de la atâta iubire, zâmbete şi, pentru prima dată, speranţă într-o viaţă mai bună. Dintr-o dată, şi eu mă simt mai bine. Dintr-o dată, viaţa ne face cu ochiul, întâi personajelor, iar apoi, în mod implicit, şi mie. Cu cât mă apropii mai mult de final, cu atât mai mult toată fericirea mea se transformă în disperare, tristeţe şi lacrimi. Fir-ar să fie, John Green, n-o să mai citesc niciodată ceva scris de tine!

Bineînţeles, a doua zi alerg până la librărie şi-mi cumpăr „Căutând-o pe Alaska”.

#4 Autorul geniu (care ne pune răbdarea la încercare)

Lăsând la o parte finalurile devastatoare, să nu le uităm nici pe cele care ne obligă să ne uităm în gol câteva ore şi să contemplăm asupra celor întâmplate. Nu înseamnă că trecem autorul pe „lista neagră”, ci din contră, îl vom numi geniu, îl vom adora şi îl vom citi în continuare, pentru că are o putere atât de mare în cuvintele lui încât să ne îndemne să privim viaţă dintr-un alt unghi, printr-o altă perspectivă. Ulterior, aflăm că autorul lucrează la volumul al doilea, care ar trebui să fie gata în câteva luni, aşa cum ne tot spune pe pagina de Facebook. Ei bine, în ciuda insistenţelor şi rugăminţilor pe care i le adresăm din faţa micului ecran de laptop, lunile trec, iar volumul al doilea nu mai apare. Curios lucru, fiindcă autorul continuă să posteze pe site-ul de socializare cum că ar lucra la el în fiecare zi. Se pare că va fi un volum încărcat, îmi zic, plină de entuziasm şi nerăbdare.

#5. Autorul şi pagina albă

Timpul pocneşte din degete în faţa mea şi îmi dau seama, subit, că autorul rămâne conectat pe Facebook douăzeci şi trei din douăzeci şi patru. De fapt, şi pe Twitter, şi pe Goodreads şi pe contul de e-mail. Ia stai aşa! Nu cumva suferă de blocajul scriitorului?!

Şi încă un motiv pentru care n-ar trebui să avem încredere în ei...

Cu toate acestea, nu noi decidem dacă ne lăsam încrederea în călimarele lor sau nu, ci ei înşişi decid pentru noi, cei care tânjim după încă o poveste în care să ne aventurăm. Şi, deşi îi iubim, în acelaşi timp îi urâm, apoi ne dăm seama că nu am putea supravieţui fără obiectele acestea ale lor, mici, dreptunghiulare, care poartă înăuntrul lor lumi întregi şi care, cumva, reuşesc să ne aducă mereu fericirea.

Citeşte mai mult...

7 Dedicaţii neobişnuite ale autorilor

Deşi îmi cunosc destul de bine biblioteca şi ştiu cam ce fel de cărţi ar trebui să am pe rafturi, într-o zi mi-am zis că ar fi interesant să le iau pe fiecare în parte şi să le răsfoiesc puţin, mai ales pe cele pe care încă nu le-am citit. Tot uitându-mă prin ele, am descoperit, fără să vreau, paginile acelea îmbâcsite de mulţumiri şi voie bună, pe care, nu zic că nu-s drăguţe, însă nu le prea citesc niciodată, mai ales dacă textul e sec şi parcă scris din obligaţie. Ca să nu apară neînţelegeri la capitolul acesta, să ştiţi că am găsit şi texte amuzante, scrise din inimă şi, deşi dedicate doar unor anumite persoane, nici prezenţa cititorului pe parcursul lecturii romanului nu a fost uitată. Cu toate astea, textele despre care vă vorbesc apar de prea puţine ori în experienţa mea de cititoare. La mine în bibliotecă nu au fost cine ştie câte dedicaţii şi mulţumiri care mi-au atras atenţia, însă am răsfoit şi mai departe de rafturile mele şi am găsit toate astea:

#1. „Acest document e prezentat ca o lucrare fictivă şi nu e dedicat nimănui.” Charles Bukowski

Mda, nici nu ai cum să te superi pe Bukowski, fiindcă ăsta-i el. Dedicaţia lui îl defineşte perfect. 

#2“Asta nu e pentru tine.”, Mark Z. Danielewski

Fir-ar să fie, trebuie s-o duc înapoi la libărie.

#3 “Pentru Colin Firth. Eşti un tip cu adevărat grozav, dar sunt măritată, deci cred că ar trebui să fim doar prieteni.” Shannon Hale

Pentru că un mesaj pe telefon sau un e-mail nu puteau transmite aceste cuvinte. Ei bine, acum îi pot da soţului meu un motiv să te urască. Adică, hei, pe el nici măcar nu l-am menţionat în dedicaţie.

4. “Tuturor duşmanilor mei. O să vă distrug.”, Frankie Boyle

Dacă aş fi duşmanul tău, să ştii că nu ţi-aş citi cartea, pentru că, dacă nu te suport pe tine, fii sigur că nu am de gând să-mi pierd ore din viaţă lecturând produsul existenţei tale pe care, repet, nu o suport, pentru că îţi sunt duşman. Şansele ca eu să văd dedicaţia ta sunt destul de mici.

Interesantă, totuşi.

#5 „Hei, tati! *îţi fac cu mâna*” Kiera Cass

Uite, asta mi se pare drăguţă. E simplă şi unică.

6.“Tuturor fraţilor şi surorilor mele. Ce adunătură de… tâmpiţi.” Chelsea Handler

Ei, măcar e sincer.

 

#7.”Pentru Scott. Acum ce urmează, nenorocitule? De asemenea, pentru mami, tati, Kaiti, Laurie…” Allie Brosh

Volumul al doilea, sper.

Ei, dacă am de gând vreodată să termin de scris o carte, am să mă asigur ca dedicaţia să fie la fel de amuzantă şi trăsnită precum cele de mai sus. Nimănui nu-i plac textile seci, nu-i aşa? Cu toate că am făcut puţin haz pe seama lor, cărţile din care fac parte sunt, probabil (pentru că nu le-am citit pe toate, din păcate) lecturi plăcute şi, bineînţeles, nu pot fi judecate în urma unor simple dedicaţii. 

Voi ce dedicaţii neobişnuite aţi găsit în rafturile de acasă?

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

"Amor" şi "Mor" se află la o literă distanţă...

Autor: Guillaume Musso

Format carte: b5 130x200

Numar pagini: 336

Editura: ALLFA

Culoare interior: alb negru

ISBN: 978-973-724-393-5

Data publicatie: 23.11.2010

Colectie: literatura universala

     Tom Boyd este un scriitor celebru, aflat în pană de inspiraţie. Billie este o tânără frumoasa şi rebelă, cu un simţ al umorului neobişnuit. Dar mai e un amănunt: Billie este chiar eroina romanelor lui Tom. Într-o noapte, când el se afla pe buza prăpastiei, ea prinde viaţă. Şi îi aduce o veste tulburătoare: dacă el nu mai scrie, ea va muri. Astfel începe o călătorie halucinantă, în care Tom trebuie să-şi recapete inspiraţia, ca să poată salva viaţa femeii de care tocmai se îndrăgosteşte. Explozivă şi plină de umor, cu accente de comedie romantică şi thriller, Fata de hartie sfidează orice scenariu previzibil.

     Tom şi Billie vin din lumi diferite, dar care se hrănesc una din alta. Cine va învinge în acest joc dur al seducţiei: realitatea sau ficţiunea?

Recenzie

     Deşi e prima carte dintre ale lui Guillaume Musso pe care o citesc, simt că autorul contemporan francez s-a întrecut pe sine însuşi ca om, în primul rând, şi că povestea pe care a aşternut-o în cele 336 de pagini nu a fost scrisă decât pentru mine - şi atât. La ora patru dimineaţa strângeam cartea în braţe şi pur şi simplu nu-mi mai păsa de nimic din realitatea în care suntem obligaţi să trăim.

     Primele cuvinte îl plasează pe Milo, prietenul cel mai bun al protagonistului, în încercarea disperată de a-l trezi pe Tom Boyd, protagonistul, înapoi la viaţa pe care părea că, în fiecare zi, o lăsa în urmă puţin câte puţin. Nu numai că Tom refuză orice încercare de a se mai apropia de hârtie şi pix, însă, totodată, refuză orice încercare de a se mai depărta de droguri şi alcool. Toate acestea datorită unei franţuzoaice care îşi iubea pianul mai mult decât îl iubea pe el.

     După despărţirea dureroasă dintre Tom şi aşa-zisa Aurore, Milo îi dă vestea cruntă amicului său scriitor cum că au rămas faliţi şi că trebuie neapărat să se întoarcă la Triologia Îngerilor, cărţile care îi plasaseră pe amândoi în centrul oamenilor bogaţi, al scriitorilor prestigioşi şi al actorilor de renume.

     Într-una din nopţile furtunoase însă, Tom se trezeşte cu o blondină dezbrăcată complet în sufrageria lui, care pretinde că e una dintre eroinele romanelor sale, Billie. Întrebările pe care scriitorul şi le pune sunt, bineînţeles, cum?, de ce? şi dacă visează. În dimineaţa următoare, Tom se trezeşte în acelaşi loc, cu aceeaşi Billie care e gata să-i răspundă la orice întrebare ce poate dovedi faptul că ea este cu adevărat eroina cărţilor lui.

     Se pare că, în urma unei greşeli de tipar a editurii, toate exemplarele celui de-al doilea volum al triologiei se termină la aceeaşi frază neîncheiată, urmată apoi de două sute de pagini albe. Pentru a o trimite pe Billie înapoi în lumea ei fictivă, Tom trebuie să scrie cel de-al treilea volum cât mai repede cu putinţă. Totodată, cei doi reuşesc să încheie un contract, în urma căruia Tom va scrie romanul, iar Billie îl va ajuta să o recupereze pe Aurore.

     Pentru că Aurore se afla în Mexic cu noul ei iubit, Tom şi Billie pleacă pe urmele lor, iar aventura de-abia se pune pe picioare. În  timp ce Tom şi Billie se găsesc nevoiţi să plece la Paris, sperând că cineva avea să îşi dea seama cum de Billie se îmbolnăvise subit şi într-o manieră extrem de ciudată, un ultim exemplar al volumului doi rătăceşte prin Europa, iar Carole şi Milo, prietenii cei mai buni ai lui Tom, pleacă pe urmele lui pentru a o salva pe Billie de la moarte. 

     "Fata de hârtie" e una dintre cărţile care au reuşit să-mi întreacă aşteptările şi care m-au ţinut cu sufletul la gură pe tot parcursul lecturii. A avut atât de multe plot-twist-uri, încât pur şi simplu simţeam nevoia să mă opresc din citit din când în când şi să mă uit în gol câteva secunde. Mi-a plăcut, în mod special, felul în care a fost scrisă: la tot pasul am dat de câte un stil nou de scris, sau de câte vreun element care oferea acţiunii o umbră de mister. Niciodată nu mi-am dat seama ce urmează să se întâmple, sau cum urmează să se întâmple ceva, ci am rămas pe marginea prăpastiei cu fiecare cuvânt pe care îl parcurgeam.

     Prietenia dintre Tom, Milo şi Carole e, fără doar şi poate, o prietenie cât se poate de adevărată, strâns legată şi bazată pe dramele din copilărie care au reuşit să-i unească pe cei trei. Tot din cauza dramelor din copilărie, atât Tom, cât şi Carole, duc cu ei un secret uriaş, pe care Guillaume are suficientă grijă şi precizie încât să-l dezvăluie exact atunci când trebuie, presărând drumul cu firimituri de suspans.

     Cartea vorbeşte despre iubire şi iluzii, despre prietenia adevărată şi despre cum viaţa oferă o a doua şansă exact atunci când întreg universul pare să comploteze împotriva ta. Cireaşa de pe tort am găsit-o, bineînţeles, în finalul perfect construit şi imprevizibil, pe care l-am devorat până când literele au început, literalmente, să se ascundă din ce în ce mai mult în hârtie...

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...