Chiar acum, când sunt înconjurată de lecturile școlare de factură modernistă, am avut norocul să dau peste titlul acesta interesant, ”Cei șapte nebuni”, care m-a transpus într-o realitate cu totul și cu totul diferită de ceea ce am citit până acum. Roberto Arlt, autorul, se întâmplă să fie primul scriitor modern din Argentina și în același timp, un inventator de excepție, fapt care se regăsește și în scrierile lui.

Romanul începe în plină acțiune, prezentând momentul culminant care declașnează toate întâmplările care conduc către finalul deschis. Augusto Remo Erdosain, protagonistul, este primul personaj aflat în concordanță cu titlul romanului. Nebunia lui Erdosain se datorează ”angoasei”, a monotoniei cotidiene care îi străpunge ființa din ce în ce mai mult în fiecare zi. Practic, tot ceea ce face el este să fure bani de la patronul lui și să îmbrace obiectele în cupru, sperând ca, mai târziu, să transforme cuprul în aur. Însă evenimentele descurajatoare din viața lui îl determină să se avânte și mai mult în procesul dezumanizării sale: întâi, soția sa, Elsa îl părăsește pentru un alt bărbat, iar apoi, adevărul îl izbește drept în față – Erdosain este un inventator eșuat.

La început, am avut impresia că încearcă să își îmbunătățească existența sau nivelul de trai, însă nu la asta se rezumă acțiunile lui. Erdosain trăiește fără vreo speranță, se simte mort pe dinăuntru și, cu toate că pare să nu-și mai dorească nimic, singurul lucru după care tânjește e libertatea sufletului său: ”Pentru toți sunt negarea vieții. Sunt ceva ca neființa.”

Atunci când patronul îi cere socoteală cu privire la banii furați, Erdosain se simte încolțit și apelează la ajutorul Astrologului. Cu toate că și acesta l-ar putea ajuta împrumutându-i 600 de pesos și șapte centavos, cel care semnează cecul este Peștele Melancolic, un deținător de bordeluri, în adevăratul sens al cuvântului, care face parte din realitatea suburbiilor din Argentina secolului 20. Din acest moment apar din ce în ce mai multe personaje care susțin ideile abstracte ale Astrologului. Acesta își dorește să organizeze și să coordoneze o societate secretă bazată pe minciuni și iluzii, pentru că, spune el ”oamenii nu se cutremură decât cu minciuni”.

Ceea ce prezintă romanul, de fapt, este societatea secretă a celor care ne conduc și pe noi, astăzi, îmbibată de promisiuni false și prea multe cuvinte care, deși sună a adevăr, nu ne conduc decât spre involuție continuă – ”Ce proiectează Astrologul este salvarea sufletului oamenilor epuizați de mecanizarea civilizației noastre.” Da, sigur că da. Asta ar putea fi posibil dacă nu ar recurge la ce vor ei să facă de fapt: ”Vom fi ca zeii. Vom da oamenilor miracole nemaipomenite, frumuseți desfătătoare, divine minciuni, le vom dărui convingerea unui viitor extraordinar, încât toate promisiunile preoților vor fi palide față de realitatea minunii apocifre. Și atunci, ei vor fi fericiți...” Sună cunoscut, nu-i așa?

Romanul prezintă, în același timp, mai multe conflicte interioare ale personajelor, fiecare dintre ele luptându-se cu trecutul care le influențează prea mult prezentul și, implicit, viitorul. Erugeta, farmacistul, cu toate că are o latură religioasă care ar trebui să-l apropie de Dumnezeu, se lasă înfrânt de puterea viciilor, căsătorindu-se cu o prostituată, pe care o părăsește apoi în favoarea jocurilor de noroc. Gregorio Barsut, vărul Elsei, deținătorul a celor 17 000 de pesos destinați înființării societății secrete, înmânează Astrologului cecul cu întreaga sa moștenire, conștient fiind de urmările nefaste și devastatoare ale societății secrete în lume.

Mi-a plăcut în mod deosebit caracterul filosofic al romanului, în care sunt dezbătute aspecte psihologice ale vieții – ”Din ce motiv fericirea umană ocupă atât de puțin spațiu?”, sau ”Ce viață e asta dacă facem o grozăvie și nu simțim nimic?”. Poate pentru că încă nu l-am citit pe Dostoievski, stilul lui Arlt, care este asemănat cu cel al autorului rus, mi s-a părut un pic dificil de urmărit din cauza prea multor detalii și prea multor explicații care m-au făcut să sar peste câteva paragrafe, sau să le citesc fără să mă gândesc prea mult la ele.


Însă ideea de bază m-a convins sută la sută că merită să duc lectura până la capăt, mai ales pentru că a fost ceva nou pentru mine, întâi datorită locului, apoi datorită realității vulgare pe care Arlt o prezintă fără orice fel de reținere sau resemnare. Personajele par vii, reale, iar implicarea afectivă a naratorului pe alocuri te obligă să te îndoiești de faptul că evenimentele relatate nu s-au întâmplat niciodată de fapt. 

Mulțumesc editurii Univers pentru șansa de a citi ”Cei șapte nebuni”, pe care o puteți comanda și voi de AICI.


Reacții: