Bătălia celor trei filme

Cu toate că ”Dezolarea lui Smaug” s-a terminat cum s-a terminat - ne-a lăsat cu ochii în soare, adică – partea a treia, ”Hobbitul, Bătălia celor cinci oștiri” nu numai că deține cele mai importante momente culminante ale triologiei, dar se și dezlănțuie ca o explozie a amalgamului de conflicte și idei.

Pentru că nu mai fusesem la IMAX înainte și pentru că urma să fie difuzată partea a treia din ”Hobbitul” în premieră, am zis că trebuia să merg neapărat, chiar dacă asta însemna să merg 100 de kilometri cu trenul și multe ore de plictiseală cronică pe drum.

Filmul a început, așa cum mă așteptam, chiar în plină acțiune - Smaug lovind frenetic din aripi pe deasupra orașului, fâțâindu-se de colo-colo în toată măreția lui, oamenii țipând și fugind, ruine, flăcări, tot tacâmul. În nebunia lui, Smaug este un personaj bine realizat, puternic individualizat și... efemer, din păcate. N-a durat mult până să se termine toată harababura.

Mai departe, avem de a face cu Thorin (Richard Armitage), regele dwarfilor și cu partea psihologică a filmului. Thorin, care și-a recăpătat Muntele în cele din urmă, e de părere că tot aurul în care s-a răsfățat Smaug e al lui și numai al lui. Astfel, caracterul lui de dwarf cumsecade, loial și curajos se suprimă în fața puterii aurului și a coroanei. Ce mai contează promisiunile unui rege, nu-i așa? Elfii și oamenii, pe de altă parte, știu că li se revine și lor o parte din abisul acela de monede și bijuterii. Pe când Thorin știți ce le spune? ”Nu mă voi despărți de nicio parte din comoară, nici măcar de un singur cent!”.

Hobbitul nostru drag e pus în fața unei alte situații dificile, de unde se naște un alt conflict, interior de data aceasta. În ciuda comportamentului lui Thorin, Bilbo (Martin Freeman) îi rămâne loial și, în același timp, are grijă ca lucrurile să nu evolueze din rău în mai rău. Bineînțeles, Thorin va considera grija aceasta a lui drept un act de trădare.

Acum e acum. Ne întâlnim din nou cu armatele elfilor, a oamenilor și, ulterior, a gnomilor din Erebor, care vin și ei să își revendice din bogății. Mai mult decât atât, războiul se întețește și va urma un conflict dublu, în cadrul căruia mai apar, surprinzător, și armatele de orci ale lui Sauron, pe care îl cunoaștem foarte bine din ”Stăpânul Inelelor”.

Vă gândiți cumva la Thorin? El nu se gândește la voi, nici la ai lui, nici la război. Thorin e la adăpost, în munte, stă pe tron, mai exact, înconjurat de aur și de câțiva dwarfi care își doresc să plece și ei la luptă. Afară se formează alianțe, acțiunea e abundentă, momentele culminante sunt multe, iar efectele sunt bine realizate.

Pe lângă marea bătălie, mai are loc un conflict între Gandalf (Ian McKellen), Galadriel și Sauron. Datorită lui, mai putem așeza câteva piese noi în puzzle-ul Stăpânului Inelelor, pentru că aflăm câte ceva despre începuturile lui Sauron.

O singură carte a dat naștere celor trei filme. Peter Jackson nu s-a entuziasmat prea tare de filmele acestea, nici nu s-a ostenit prea mult, însă în ”Bătălia celor cinci oștiri” s-au văzut, cu siguranță, îmbunătățiri. În filme apar personaje care nici măcar nu se află în carte: Legolas și Tauriel, de exemplu. Apar povești (de dragoste) care nu se găsesc în carte: Legolas și Tauriel, din nou, alături de Tauriel și Kili. Așadar, cartea nu-i respectată în totalitate. Nu știu dacă să fiu supărată sau nu, fiindcă nu m-au deranjat deloc poveștile adăugate în plus. Pe de altă parte, călătoria lui Bilbo Baggings se putea reduce considerabil la maximum trei ore de film, și nu la trei filme a câte trei ore fiecare.

Sfârșitul mi-a stors o lacrimă, am pierdut un personaj drag mie și un altul la care nu m-am așteptat să dispară atât de subit. În orice caz, au fost multe scene care m-au ținut pe marginea scaunului, scene amuzante à la Bilbo și, așa cum am spus, scene triste. Pentru partea a treia a filmului merită să le vezi pe toate trei.

Ați văzut filmul? Cum vi s-a părut?

Citeşte mai mult...

Bariera nonculorilor, sigiliul timpului

Până la începutul secolului al XX-lea, fotografii din lumea întreagă nu și-au putut imortaliza prezentul întocmai prin propriile perspective, ducând lipsă de colorit. Astfel, realitățile scoase în relief prin contrastul tonal au rămas schițate în fotografie și conturate prin privirile publicului. Cu alte cuvinte, coloritul putea fi compensat din punct de vedere artistic de interpretări ale realității.

Pe parcursul anilor, tot apropiindu-ne de secolul al XX-lea, coloritul fotografiilor a devenit din ce în ce mai abudent. Cu toate că acest lucru ar fi trebuit să înlocuiască fotografiile alb-negru, în mod paradoxal, tocmai din această cauză au rămas la fel de abordate și în zilele noastre: în timp ce coloritul abundent încărca destul de mult textura fotografiei, fotografiile alb-negru ofereau privitorilor o perspectivă proaspătă și, pe cât de simplă, pe atât de complexă.

Alb-negrul ar putea fi caracterizat printr-o complexitate artistică mai profundă, într-adevăr. Îmi amintesc când am scos din podul bunicilor cutiuța prăfuită cu poze din anii de început ai sufletelor lor sălbatice, libere și nonconformiste. În prezentul lor păreau să se înghesuie prea multe gânduri, prea multe minute care se tot scurgeau și prea puține vorbe. Urmăream un film mut, tot trecându-mi pozele printre degete. Atunci, am privit culorile alb și negru ca pe o pânză, în spatele căreia se ascundeau toate acestea. Pânza, totodată, era simbolul unui sigiliu peste care știam că eu n-aveam cum să trec niciodată.

Am găsit poze cu marea îmbibată în cerneală, cu cerul în nuanțe timide de gri, cu fața tânără a bunicii, tăcută, mângâiată de pistrui, și încă neatinsă de furtunile vremii și mi-am trecut ușor sufletul printre ele. Din păcate, același sigiliu al timpului n-a lăsat gândurile mele să treacă mai departe de ceea ce știam și vedeam deja. Îngropată undeva în trecut, realitatea noncoformistă și liberă a bunicilor mei era încă în plină acțiune; alb-negrul mă convinsese că s-a încheiat.

               

               

Nu numai pe hârtie, dar și pe ecrane s-au abordat perspectivele alb-negru. Desigur, complexitatea din spatele nuanțelor monotone rămâne cu aceeași valoare, precum în fotografii, creându-se cadrele din ce în ce mai semnificative și mai realistice. De data aceasta însă, pentru că sunt dispuse unei iluzii a mișcării datorată fenomenului phi (care tocmai fusese descoperit), ele se transformă în filme. Pentru multă vreme de la apariția lor, filmele au fost tratate cu dispreț de către oamenii serioși, însă mai târziu s-a ajuns la conotațiile de astăzi – nostalgie, de natură istorică.

Așa cum fotografiile în nuanțe de alb-negru continuă să fie abordate în zilele noastre, la fel se întâmplă și cu ele: Sin City, The Phantom of the Opera și altele. 

Citeşte mai mult...

Mi-am ucis mama

REGIZOR:	Xavier Dolan	2009 | 96 minute dramă, psihologic
CU:	Anne Dorval, Xavier Dolan, François Arnaud, Suzanne Clément, Patricia Tulasne

IMDB - J'ai tue ma mere

"Fii nu ştiu că mamele lor sunt muritoare"                           

        "J'ai tue ma mere", în traducere "Mi-am omorat mama" e un film pe care l-am urmărit acum mai bine de 3 ani, un film bun care atinge un punct slab al societăţii contemporane. Personajul principal, un tânăr francez de 17 ani, pe nume Hubert (Xavier Dolan), cu părinţii divorţaţi, locuieşte doar cu mama sa, Chantale Lemming (Anne Dorval). Acţiunea redă un conflict spontan dintre cei doi, care în prima jumătate de oră din film devine clişeic. Vechea prăpastie dintre generaţii, conflictul dintre fiu si mama divortată care încearcă să îşi crească singură copilul. 
            
            Pentru Hubert, liceul nu e altceva decât "o adunătură de inculţi obsedaţi de sex". Hubert e un caracter complex, pasionat de tot ce înseamnă arta - poezie, artă plastică, filosofie, film, şi pot spune acum, după ce am urmărit filmul, că Hubert e o parte din tânărul Xavier Dolan, actorul. Punctul slab, de care vorbeam la început, al societatii contemporane, este legat de homosexualitate şi de acceptarea altor orientări sexuale într-o sociatate. E şi mai greu totul când mama ta află de la mama prietenului tău că eşti homosexual. Asta se întamplă şi cu Hubert, care încearcă să înteţeagă cum de dincolo de toată ura si dezgustul vis-a-vis de mama sa, încă mai exista compasiune si iubire faţă de aceasta. 

      Certurile zilnice cu mama sa, situaţia scoală proastă şi fugitul de acasă îl aduc pe Hubert în situaţia de a se supune deciziei părinţilor săi de a fi mutat la un internat dintr-o zonă rurală, unde s-ar putea concentra mai mult pe remedierea situaţiei şcolare. Va rămâne timp de un an la internat, ca mai apoi să fugă la casa bunicilor din partea mamei, locul unde îşi petrecuse copilăria alături de mama sa, singurul loc care mai păstra amintirile frumoase dintre cei doi, jocul, apropierea şi înţelegerea.

      

      "Mi-am omorât mama" nu e un film pe care să îl urmăreşti pentru acţiunea sa. Şi vă spun asta pentru că genul ăsta de filme nu mi se pare că e gustat de toata lumea, în special de români care critică tot ceea ce văd neobişnuit şi nu cunosc. Dar, credeţi-mă că merită vizionat. Filmul ăsta impresionează prin nişte cadre extraordinare, cromatica foarte, foarte bine aleasă, expresivitate, iar actorii joacă extraordinar de bine.

Citeşte mai mult...

20th Century Fox revine cu "Planeta maimuţelor", 2014

Încă dinainte să înceapă sezonul filmelor estivale am avut o presimțire că anul acesta va fi încărcat de pelicule bune și foarte bune. Până acum, din filmele pe care le-am așteptat cu sufletul la gură, niciunul nu m-a dezamăgit și sper să continue în acest fel și în săptămânile ce vor urma.

Cel mai recent film pe care l-am vizionat a fost Dawn of the planet of the apes, continuarea apreciatului Rise of the planet of the apes din 2011, o altă încercare a studiourilor 20th Century Fox de a revitaliza franciza după eșecul lui Tim Burton din 2001. Din fericire, filmul care prezintă originile „planetei maimuțelor” cu Andy Serkis și James Franco în rolurile principale a fost un succes atât la box office cât și la critică, astfel încât un sequel era deja asigurat.

Dawn of the planet of the apes reia povestea din filmul anterior și o plasează la zece ani după ce grupul de maimuțe conduse de Caesar (Andy Serkis, cunoscut mai ales pentru rolul lui Gollum din trilogia Lord of the rings) s-a răzvrătit împotriva oamenilor și s-au stabilit într-o pădure din apropierea orașului San Francisco. În cele zece ierni care au trecut de când nu au mai întâlnit niciun om, maimuțele s-au dezvoltat incredibil, punând bazele unei noi civilizații cu tot cu arhitectură proprie, limbaj și lideri. Omenirea, în schimb, se confruntă cu așa-zisa „gripă simiană” care a decimat majoritatea populației de pe Terra. Supraviețuitorii se luptă cu neajunsurile unui astfel de scenariu și ajung pe teritoriul maimuțelor din necesitatea de a porni un generator aflat în apropierea primatelor inteligente. De aici încep să se nască tensiuni, atât între oameni și maimuțe, cât și în rândul maimuțelor, una dintre ele, Koba, fiind total împotriva atitudinii „pro-oameni” a lui Caesar. Și după cum știm, nu e nevoie decât de o scânteie pentru a porni un incendiu, iar echilibrul delicat dintre pace și război va fi tulburat din nou.

Nu cred că pot găsi suficiente cuvinte ca să laud acest film. E, într-adevăr, deosebit. Nu numai că efectele speciale sunt la un cu totul alt nivel față de alte filme, maimuțele arătând mai real decât în primul film, dar actorii sunt și ei excepționali, iar povestea are de toate: acțiune, momente emoționante, faze amuzante și clipe tensionate în care te temi pentru personaje.

Andy Serkis a făcut o treabă cu adevărat uimitoare, aducând la viață un personaj incredibil de complex, pentru care simți cu adevărat compasiune și respect. Totul e cu atât mai uimitor cu cât Serkis reușește să te treacă prin toate stările și te face să-l simpatizezi pe Caesar, totul prin tehnologia motion capture. Personajul lui e generat pe calculator, dar în spatele lui se află talentul incredibil, geniul lui Andy Serkis, măiestria cu care poate să însuflețească un personaj creat de tehnologie, care în alte circumstanțe nu ar fi putut transmite atât de mult. Pe lângă Serkis, Toby Kebbell e cealaltă mare vedetă a filmului. Personajul său, Koba, e multi-fațetat și un antagonist extraordinar, cum nu am mai întâlnit de mult în filmele recente. Are parte de scene memorabile, una dintre ele fiind aproape de sfârșitul filmului și pe care abia așteptam să o văd în 3D. Restul actorilor au fost și ei foarte buni și s-au pierdut cu totul în personaje, fiind ușor de acceptat în rolul maimuțelor revoluționare sau a supraviețuitorilor.

Dawn of the planet of the apes e unul dintre cele mai bune filme văzute de mine anul acesta și nu doar că s-a ridicat la înălțimea așteptărilor mele (și așa destul de ridicate), ci le-a depășit într-o manieră surprinzătoare. Dacă sunteți în căutarea unui film care să vă țină cu sufletul la gură pentru 2 ore și vreți să fiți investiți în personaje și acțiune, vă recomand cu căldură această peliculă. E un blockbuster, dar un blockbuster cu stil.

Răzvan Timar

(http://razvantimar.wordpress.com/)

Citeşte mai mult...