Despre pianul care s-a întâlnit cu marea

Complet pasionată de filmele încadrate în vechile societăţi ale secolelor  XIX, respectiv  XX, filmul „Pianul”(în original, The Piano, 1993) mi-a atras atenţia încă de când i-am văzut posterul. Mai mult, fiind adepta filmelor de dramă şi romance, n-am mai avut răbdare până să fac rost de el.

The piano a fost nominalizat de 35 de ori, a câştigat trei premii Oscar, pe lângă un număr considerabil de alte premii, şi 40 de milioane de dolari în SUA. Filmul o are în vedere pe Holly Hunter în rolul Adei, o văduvă scoţiană care nu mai scosese niciun cuvânt de la vârsta de şase ani. Fiind angajată într-o căsătorie cu un om pe care nu îl mai întâlnise niciodată, Ada şi fiica ei, Flora (Anna Paquin), sunt nevoite să ajungă pe ţărmurile Noii Zeelande. Cu toate că Ada nu vorbea, reuşea să comunice cu ajutorul semnelor, Flora fiind pe post de interpretă a cuvintelor ei, dar şi cu ajutorul muzicii. De fapt, mai mult cu ajutorul muzicii. Ada, deşi o femeie foarte rigidă, îşi găseşte slăbiciunea în melodiile pianului vechi, în notele joase şi  în vocea Florei care o acompaniază. De aceea, degetele ei nu pot sta departe de clapele albe şi negre prea mult timp atunci când noul soţ îi spune că pianul e mult prea greu pentru a fi transportat, aşa că, împreună cu Flora, traversează jungla în fiecare zi şi merg să cânte la pianul abandonat încă pe plajă. Între timp, un vecin, George Baines (Harvey Keitel), o aude cântând şi decide să cumpere pianul de la soţul ei şi pretinde că îşi doreşte să înveţe şi el să cânte, doar pentru a-şi putea petrece timpul cu Ada. La scurt timp după aceea, tot el îi propune Adei un târg: îi dă pianul înapoi în schimbul unor favoruri sexuale, pe care Ada le acceptă de dragul muzicii.

Cum era inevitabil să se întâmple, Ada şi George Baines se îndrăgostesc, soţul Adei rămânând în continuare bărbatul pe care nu îl întâlnise niciodată cu adevărat. În momentul în care acesta află de  sentimentele ei pentru George prin intermediul Florei, îi oferă Adei cea mai cruntă pedeapsă, privând-o de la ceea ce îi plăcea cel mai mult să facă.

Finalul se conturează într-o manieră liniştită, tulburată mai apoi de un moment de plot-twist, care, totuşi, nu pune capăt filmului încă. Adevăratul final îşi continuă schiţa liniştită şi plăcută, reuşind să rămână, în acelaşi timp, imprevizibil.

Când am dat play filmului, m-am aşteptat să fie unul bun şi, din fericire, nu m-a dezamăgit. Momentele tensionate nu s-au lăsat aşteptate, scenele romantice au părut extrem de realiste, alături de locul şi timpul acţiunii. Cu toate astea, mi-aş fi dorit, într-un fel, să-mi fi fost întrecute aşteptările. În timp ce Holly a reuşit o performanţă impecabilă asupra rolului principal, am rămas, într-o oarecare măsură, flămândă după profunzimea scenariului. Cel puţin, începutul şi sfârşitul au punctat destul de bine acest aspect.

„Pianul” e unul dintre filmele acelea care se înghesuie printre gândurile tale şi rămân acolo mult timp după ce le-ai terminat de vizionat şi unul dintre filmele pe care ţi-ai fi dorit să nu le fi văzut, doar ca să poţi să-l vezi din nou pentru prima oară.

"At night! I think of my piano in its ocean grave, and sometimes of myself floating above it. Down there everything is so still and silent that it lulls me to sleep. It is a weird lullaby and so it is; it is mine."

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

Mi-am ucis mama

REGIZOR:	Xavier Dolan	2009 | 96 minute dramă, psihologic
CU:	Anne Dorval, Xavier Dolan, François Arnaud, Suzanne Clément, Patricia Tulasne

IMDB - J'ai tue ma mere

"Fii nu ştiu că mamele lor sunt muritoare"                           

        "J'ai tue ma mere", în traducere "Mi-am omorat mama" e un film pe care l-am urmărit acum mai bine de 3 ani, un film bun care atinge un punct slab al societăţii contemporane. Personajul principal, un tânăr francez de 17 ani, pe nume Hubert (Xavier Dolan), cu părinţii divorţaţi, locuieşte doar cu mama sa, Chantale Lemming (Anne Dorval). Acţiunea redă un conflict spontan dintre cei doi, care în prima jumătate de oră din film devine clişeic. Vechea prăpastie dintre generaţii, conflictul dintre fiu si mama divortată care încearcă să îşi crească singură copilul. 
            
            Pentru Hubert, liceul nu e altceva decât "o adunătură de inculţi obsedaţi de sex". Hubert e un caracter complex, pasionat de tot ce înseamnă arta - poezie, artă plastică, filosofie, film, şi pot spune acum, după ce am urmărit filmul, că Hubert e o parte din tânărul Xavier Dolan, actorul. Punctul slab, de care vorbeam la început, al societatii contemporane, este legat de homosexualitate şi de acceptarea altor orientări sexuale într-o sociatate. E şi mai greu totul când mama ta află de la mama prietenului tău că eşti homosexual. Asta se întamplă şi cu Hubert, care încearcă să înteţeagă cum de dincolo de toată ura si dezgustul vis-a-vis de mama sa, încă mai exista compasiune si iubire faţă de aceasta. 

      Certurile zilnice cu mama sa, situaţia scoală proastă şi fugitul de acasă îl aduc pe Hubert în situaţia de a se supune deciziei părinţilor săi de a fi mutat la un internat dintr-o zonă rurală, unde s-ar putea concentra mai mult pe remedierea situaţiei şcolare. Va rămâne timp de un an la internat, ca mai apoi să fugă la casa bunicilor din partea mamei, locul unde îşi petrecuse copilăria alături de mama sa, singurul loc care mai păstra amintirile frumoase dintre cei doi, jocul, apropierea şi înţelegerea.

      

      "Mi-am omorât mama" nu e un film pe care să îl urmăreşti pentru acţiunea sa. Şi vă spun asta pentru că genul ăsta de filme nu mi se pare că e gustat de toata lumea, în special de români care critică tot ceea ce văd neobişnuit şi nu cunosc. Dar, credeţi-mă că merită vizionat. Filmul ăsta impresionează prin nişte cadre extraordinare, cromatica foarte, foarte bine aleasă, expresivitate, iar actorii joacă extraordinar de bine.

Citeşte mai mult...