Mâna sus cine a plâns pentru Hazel şi Augustus şi pentru biata familie Stark, cine a stat cu sufletul la gură pentru Potter, Katniss şi pentru toţi cei a căror poveste a rămas încă aproape de inimile noastre. De ce Haruki Murakami ne-a îmbrâncit într-o mare de tristeţe la sfârşitul „Pădurii norvegiene”? Sau, chiar mai mult spus, de ce George Martin continuă să ne trântească în faţă tragicele evenimente care se petrec personajelor noastre preferate din „Urzeala Tronurilor”?

Răspunsul, pe cât de alarmant, pe atât de simplu: noi avem încredere în autori! Cartea e bună, ne place, o citim pe nerăsuflate, iar apoi, după ce o terminăm, rămânem cu fiinţa complet zdruncinată. Bineînţeles că avem încredere în scriitori, de vreme ce ei scot din buzunarele hainelor câte o poveste care, brusc, devine mai bună decât realitatea în care trăim. De multe ori, ei sunt furnizorii fericirii noastre. Dar ce se întâmplă când ne plasăm toată încrederea asupra lor?

#1 Personajul negativ şi autorul (care complotează)

Cu toate că eroul unui roman e întotdeauna în centrul acţiunii, personajul negativ nu se lasă nici el mai prejos. În timp ce protagonistul se chinuie, săracul, să-şi îndeplinească sarcinile, să crească sub ramele ochelarilor noştri pentru citit şi să ajungă fericit până la ultima pagină a cărţii, pesonajul negativ îşi doreşte acelaşi lucru. Nu ar fi asta o problemă, bineînţeles, doar că deasupra paginilor, un bătrân care îşi tot îndreaptă spatele aleargă frenetic cu un pix pe hârtia albă şi tot adaugă bile negre în linia vieţii din palmele eroului. În acelaşi timp, parcă ne ustură şi pe noi palmele pe măsură ce ne dăm seama de asta. Dar hei, autorul ştie el mai bine ce face. Şi, oricât de enervant ar fi, lasă personajul negativ să se bucure cât mai poate, pentru că cine râde la urmă, râde mai bine!

#2 Personajul negativ şi autorul (care ne scot din sărite!)

Să recunoaştem, de cele mai multe ori, eroul supravieţuieşte în urma tuturor tragediilor care se abat asupra lui. Acestea sunt cazurile fericite în care autorul varsă călimara plină cu veşnicie peste protagonist. Pe de altă parte, George Martin, îţi mulţumesc că îmi ucizi toţi eroii preferaţi, iar pe ceilalţi în ghidezi cu grijă prin Westeros, sau mai ştim noi pe unde.

#3 Autorul ,,viclean"

Totul e bine, paginile cărţii dau pe dinafară de la atâta iubire, zâmbete şi, pentru prima dată, speranţă într-o viaţă mai bună. Dintr-o dată, şi eu mă simt mai bine. Dintr-o dată, viaţa ne face cu ochiul, întâi personajelor, iar apoi, în mod implicit, şi mie. Cu cât mă apropii mai mult de final, cu atât mai mult toată fericirea mea se transformă în disperare, tristeţe şi lacrimi. Fir-ar să fie, John Green, n-o să mai citesc niciodată ceva scris de tine!

Bineînţeles, a doua zi alerg până la librărie şi-mi cumpăr „Căutând-o pe Alaska”.

#4 Autorul geniu (care ne pune răbdarea la încercare)

Lăsând la o parte finalurile devastatoare, să nu le uităm nici pe cele care ne obligă să ne uităm în gol câteva ore şi să contemplăm asupra celor întâmplate. Nu înseamnă că trecem autorul pe „lista neagră”, ci din contră, îl vom numi geniu, îl vom adora şi îl vom citi în continuare, pentru că are o putere atât de mare în cuvintele lui încât să ne îndemne să privim viaţă dintr-un alt unghi, printr-o altă perspectivă. Ulterior, aflăm că autorul lucrează la volumul al doilea, care ar trebui să fie gata în câteva luni, aşa cum ne tot spune pe pagina de Facebook. Ei bine, în ciuda insistenţelor şi rugăminţilor pe care i le adresăm din faţa micului ecran de laptop, lunile trec, iar volumul al doilea nu mai apare. Curios lucru, fiindcă autorul continuă să posteze pe site-ul de socializare cum că ar lucra la el în fiecare zi. Se pare că va fi un volum încărcat, îmi zic, plină de entuziasm şi nerăbdare.

#5. Autorul şi pagina albă

Timpul pocneşte din degete în faţa mea şi îmi dau seama, subit, că autorul rămâne conectat pe Facebook douăzeci şi trei din douăzeci şi patru. De fapt, şi pe Twitter, şi pe Goodreads şi pe contul de e-mail. Ia stai aşa! Nu cumva suferă de blocajul scriitorului?!

Şi încă un motiv pentru care n-ar trebui să avem încredere în ei...

Cu toate acestea, nu noi decidem dacă ne lăsam încrederea în călimarele lor sau nu, ci ei înşişi decid pentru noi, cei care tânjim după încă o poveste în care să ne aventurăm. Şi, deşi îi iubim, în acelaşi timp îi urâm, apoi ne dăm seama că nu am putea supravieţui fără obiectele acestea ale lor, mici, dreptunghiulare, care poartă înăuntrul lor lumi întregi şi care, cumva, reuşesc să ne aducă mereu fericirea.
Reacții: