5 Obiceiuri enervante ale scriitorilor

Cu toții avem cel puțin un prieten care scrie. Știi tu, prietenul acela care, de obicei, nu spune prea multe, nu se prea dezlipește de cărți și nici nu îi prea pasă de ce se întâmplă în jurul lui. De multe ori, șoarecele de bibliotecă din grupul tău e și un magician al cuvintelor: te face să plângi, să râzi, te ține în suspans și așa mai departe, toate acestea cu ajutorul unui pix, a unei hârtii și, bineînțeles, a imaginației. E drăguț și chiar interesant să ai un prieten scriitor.

Pe cât e de interesant și de drăguț, pe atât poate fi de enervant. Iată câteva dintre obiceiurile cele mai sâcâitoare ale scriitorilor și, eventual, cum să supraviețuiești în fața lor.

 #1 Nu, nu vorbește singur

L-ai auzit vreodată pe prietenul tău cel mai bun bălmăjind în spatele tău, în timp ce te jucai la playstation, sau desfăceai o doză de bere? Știi că nu vorbește cu tine. Pare că vorbește la telefon, sau că scrie în jurnal cu voce tare (cine face asta?). Mai mult decât atât, îi simți privirea ațintită asupra ta, iar dacă întorci capul, ei bine, se uită în altă parte. Dacă prietenul tău cel mai bun e scriitor, atunci mai mult ca sigur o parte din tine va ajunge la un anumit personaj, pe care e posibil să nu îl cunoști niciodată. Iar pentru ca acest lucru să fie posibil, prietenul tău o să nareze în timp ce tu încerci să-ți vezi liniștit de viață.

- Matei, aruncă-mi și mie cheile de la mașină.

- Andrei își freacă ochii cu palmele, umbrele somnului poposite sub irisuri ieșind la iveală de sub căușul degetelor sale. Tolănit pe fotoliul cu un singur mâner, își balansează piciorul stâng în față și în spate, într-un ritm alert, nervos, aproape imposibil de suportat. Niciodată nu a...

- Matei, aruncă-mi nenorocitele de chei!

- Brusc, piciorul lui Andrei obosește, se retrage lângă celălalt, lovind puternic mușamaua ponosită care acoperă podeaua din lemn, iar...

- Fir-ar să fie, Matei! Mi le iau singur.

#2 Ține-ți prietenul aproape și dicționarul și mai aproape

Ai auzit vreodată de entropie sau jainism? L-ai auzit vreodată pe amicul tău scriitor spunându-ți că nu-și dorește să strice calimera dintre voi doi? Ei bine, dacă tu nu cunoști cuvintele acestea, fii sigur că el le cunoaște. De fapt, gândește-te la toate conversațiile pe care le-ai avut până acum cu prietenul tău.

- Matei, ai ținut post?

- ”Ăă, deocamdată pot spune că nu este un post ocazional, pentru că vulgaritatea umanistică s-ar putea retușa pe un blastom al nonșalanței nonconformiste sub un Jean Calvin. Numai că... aceste greșeli interumane s-ar putea repudia pe un anumit tronson umanitar. Aș vrea ca totul, în această zi a unui prohod, pe care divinitatea interumană s-ar putea codifica...”

Sursă

Ok, ok. Poate că nimeni nu vorbește așa. Cred.

#3 Pregătește-te să îl susții de fiecare dată

Ca scriitor, prietenul tău trăiește, în mare parte, în propriile gânduri, în lumea lui. De multe ori însă, simte nevoia să împărtășească și cu lumea exterioară ce se mai întâmplă pe acolo. Tu, pentru că ești prietenul lui cel mai bun, ești, din păcate (sau din fericire), cel mai predispus atacurilor de panică, exploziilor de fericire, sau momentelor de liniște totală.

”Am terminat, citește!”

”E groaznic. Nu sunt bun de nimic. Nu te merit ca prieten. Mai de grabă aș trăi într-o peșteră!”

”Sunt pur și simplu genial.”

”O să mor de foame, Andrei, asta o să fac. Trebuia să-l ascult pe tata și să mă fac polițist.”

”Persoana I sau persoana a III-a? Argumentează. Ce, persoana I, serios? Mai bine scriu la a III-a. Deși... și a II-a sună destul de bine. Da, a II-a să fie.”

La toate expresiile de mai sus (pe care probabil le-ai auzit de nenumărate ori) nu ai voie, sub nicio formă, niciodată, să spui lucruri de genul: ”N-am timp acum.”, ”Scrisul poate fi un hobby, nu o profesie.”, ”Am mai citit asta undeva.”, sau, în cel mai rău caz, ”Calmează-te.” Succes!

#4 Nazist gramatical

Dacă prietenul tău cel mai bun e scriitor, cu siguranță te va scoate din sărite corectându-te aici, acolo, pe oriunde uiți o virgulă sau scrii prescurtat, fiindcă te grăbești, să zicem, să îți ridici premiul la Loto, sau mai știu eu.

De fapt, nu numai că te va corecta pe tine, dar va corecta orice altă greșeală identificată fie în scris, fie auzită, în prezența ta. În cele din urmă, te resemnezi. Totodată, e foarte probabil să ajungi să faci și tu același lucru.

#5 A fi sau a nu fi

Asta-i problema la scriitori. Nu prea știi la ce să te aștepți de la cuvintele lor și să nu cumva să crezi că ei îți vor spune. Ia cartea, citește-o din scoarță în scoarță, iar la final, îți vei da seama că unul dintre personaje ești chiar tu. Nu numai în ceea ce privește fizicul, însă și într-ale caracterului, sau personalității. În cel mai rău caz, fie sfârșești tragic (a se citi George R. R. Martin), fie întreaga existență îți e zdruncinată din cauza mai multor evenimente dramatice (a se citi John Green).

Nu știi că scrie despre tine. Câteodată, nici el nu știe. Sfatul pe care probabil ar trebui să ți-l dau e să nu cumva să-l superi în vreun fel pe prietenul tău, dacă nu vrei să fii sacrificat într-una dintre paginile romanului său. Dar să fim serioși, cine nu și-ar dori să fie inspirația cuiva și să apară într-un roman? Adevăratul sfat pe care ar trebui să ți-l dau e să-l enervezi la culme pe amicul tău. De aici rezultă două alte articole, în care ar trebui să prezint:

1. Cum să îl scoți din pepeni pe amicul tău scriitor

 2. 10 Moduri prin care să scapi de prietenul enervant, atunci când ești scriitor

Nu, nu voi face asta.

Adevărul este că și eu am prieteni scriitori, și eu scriu, deci probabil sunt prietena (enervantă) a cuiva - nu m-aș putea imagina fără ei. Cu toate acestea, lucrurile pe care le-am scris mai sus sunt lucruri pe care și eu le fac și, da, câteodată pot fi extrem de neplăcute pentru cineva. În cele din urmă, ne obișnuim unii cu ceilalți. De multe ori, ajungem să ne fie dor chiar și de cele mai enervante obiceiuri ale persoanelor dragi.

 Spor la scris!

Citeşte mai mult...

Constelaţii şi conspiraţii

     Zac întins pe podeaua de lemn şi mă joc, în calmul meu morbid, cu sunetele care îmi trec pe lângă inimă. Luna mângâie brazii în drumul ei spre cabana mea de lemn, biata mea cabană pe care am construit-o în bezna asta. La câţiva metri mai încolo, când încep să dau de Slăbănog, se chinuie să treacă un râu, în care-mi uit adesea sufletul pentru câteva ore. De multe ori, aş vrea să-l las acolo şi să nu mă mai întorc după el. Ce fericite sunt broaştele, ce vesele plutesc libelulele în brizele lor dulci – ce fericit ar fi sufletul meu printre ele. Aud cum fuge râul, mă gândesc la tălpile lui reci care alunecă, grăbite, peste capetele pietrelor care îşi duc veacul lângă el. Greierii se sting, unul câte unul, li se rup coardele vioarelor - le aud cum trosnesc – şi toţi copacii sunt tăcuţi. Valurile de căldură au încetat să se mai joace în părul brazilor, în timp ce restul, săracii de ei, strâng din dinţi şi-şi pun sufletele în ţărână, ca nu cumva să cadă şi să moară pe pământ, ci peste ele.

     Nici nu ştiu când a venit Septembrie, sau când m-am hotărât, subit, să-mi scriu moartea pe hârtie. Sunt într-o cabană de lemn de la începutul iernii trecute, singur şi rugându-mă să mă trezesc cel puţin în convalescenţă. Scriu rândurile astea pentru că am obosit şi tare mi-e teamă că mâine, de exemplu, aş putea să nu mă mai trezesc deloc. Nu-mi scriu mie, nu-i scriu nici ei, scriu unui viitor pe care l-aş fi putut ţine strâns între palme, în linia vieţii mele, dar care, dintr-un oarecare motiv, a ales să plece mult prea departe de lumea asta.

     Gândul mă poartă departe, mă aşază în Carul Mare şi mă trage, puternic, spre anii tinereţii mele. Eu nu pot să protestez. Din contră, mă întind şi mă las legănat de zilele şi lunile care trec pe lângă mine alergând, vesele şi triste, unele mai rapide decât altele. De câte ori am să mă mai las păcălit de timp? Deja mănâncă din mine, câte puţin în fiecare zi. Deja prea mult mă întind şi pe tava lui, îl rog să mai poftească o porţie, pentru că sunt prea amabil, fir-ar să fie.

     Valerie se ceartă cu valurile, apoi chicoteşte, alergând spre orizont cu braţele deschise. Eu sunt tot în Car, dar o văd, de sus, mă văd şi pe mine. Alerg  în spatele ei şi o ridic în braţe, îi simt trupul mărunt atât de aproape de al meu şi i-l gust, în timp ce o petrec în mare. Valerie se ceartă cu vântul, iar eu mă îmbăt cu parfumul goliciunii ei, respir şi inspir scadat, de teamă ca nu cumva să-i pierd vreun atom. Marea mă trage şi ea mai departe, timpul se duce mai înapoi.

     Valerie doarme peste inima mea, iar buzele mele poposesc pe fruntea ei, tremură şi zâmbesc. Lemnele îşi dau duhul lângă trupurile noastre, în timp ce noi ne încălzim cu sufletele lor . Luna n-a răsărit în seara asta şi eu, de acolo din Car, plâng peste pleoapele mele de jos, de lângă foc. Doamne, de m-ar fi lăsat timpul încă puţin acolo, pe plajă... Valerie se trezeşte când inima mea îi bate în obrazul de porţelan. Carul mă trage mai departe, fir-ar să fie.

     Sunt eu în grădina bunicii, culeg crizanteme şi mă uit către cer. Pentru o secundă, mă gândesc că poate eu, cel de jos, îmi dau seama de existenţa mea care-l urmăreşte de sus. Strâng stelele Carului puternic în mâini, mă ţin de marginile lui să nu cad peste bietul îndrăgostit care culege flori. Nu cad eu, dar îmi cad lacrimi şi de data asta.

     Râul parcă-mi curge prin vene, iar glasul lui e atât de puternic, încât îl aud în loc de bătăile inimii. Deschid ochii şi văd palmele lunii târându-se spre fiinţa mea benignă de pe podea.  Îmi ridic picioarele şi mă târăsc în întuneric, în timp ce palmele ei continuă să se îndrepte către mine. Carul Mare mă lasă în Carul mic, iar eu mă urc, cuminte, şi mă las zgâlţâit de minutele care trec pe lângă mine ca nişte săgeţi.

     Tot eu sunt jos, tot Valerie îmi umple aerul cu gingăşia ei. E vară şi e târziu, porţile vechi ale stadionului s-au închis de mult, iar noi suntem încă acolo, prăbuşiţi peste viorile greierilor care continuă să cânte pe sub noi. Faţa mea zâmbeşte toată la niciun centimetru distanţă de faţa ei. Buzele-i sunt în dreptul frunţii mele, iar ale mele în dreptul frunţii ei. Mă privesc ridicându-mi mâna dreaptă în aer, arătând către mine, o, Doamne, către Carul Mic în care stau şi mă privesc gelos, pe furiş. Mâna lui Valerie se împleteşte cu a mea, iar eu îi conduc arătătorul către acelaşi Car. Voiam să ştiu, tot timpul voiam să ştiu când şi cum zâmbeşte, cum tace şi cum se pregăteşte să-mi spună ceva. De jos, de lângă ea, n-o puteam vedea atunci. De aici o văd, dar e aşa departe de mine. Mă gândesc singur aici, în carul meu, cum ar fi dacă Valerie m-ar cunoaşte pe mine, nu pe cel care-i arată Carul Mic – ce ironie. Şi totuşi, dacă m-ar cunoaşte, poate că aş reuşi, cumva, să-i ating sufletul şi să-l iau aici, lângă mine, să vadă, să ştie, să nu mai plece niciodată. Dacă Valerie m-ar cunoaşte, atunci eu m-aş cunoaşte şi atunci m-aş urî.

     Carul Mic a plecat de ceva vreme, dar de-abia acum îmi dau seama. Când se opreşte, mă ţin de stelele lui şi mă aplec peste margine, ridic un picior şi îl cobor pe partea cealaltă, unde mă aşteaptă câteva minute pe care să calc, până jos. Merg desculţ peste ele şi simt cum tălpile mă ustură din ce în ce mai mult, mă dor şi mă chinui să ajung lângă canapeaua cafenie cu margini de catifea roşie. Încep să tuşesc, mă aplec către tălpi şi  văd carnea vie care-mi străbate pielea, unghiile zdrobite de ceva puternic, înnegrite, smulse, iar călcâiele aproape măcinate. Când îmi ridic privirea, sunt eu şi e şi Valerie. Valerie încearcă să se certe cu valurile, dar pentru ea nu trece niciun Car, nimic care s-o ducă înapoi, pe plajă, nimic care s-o lase să privească de sus, cum fac eu acum. Glasul i-a obosit, oricum. Încearcă să se lupte cu vântul, să îmbrăţişeze orizontul, dar braţele-i sunt frânte, îi mor într-ale mele.

     Ochii îmi ard şi văd totul ca printr-o pânză de păianjen. Fac un pas înapoi, iar pânza se preface în lacrimi care se întind disperate pe suprafaţa obrajilor mei sărutaţi de timp. Bietul Michael, bietul de el... Îl văd cum culege fiecare secundă din viaţa ei şi cum i le sărută, cum i le aşază în liniile din palmele lui. Ochii ei mari de chihlimbar privesc tăcuţi şi speriaţi către fereastră. Eu sunt lângă fereastră. Pentru câteva clipe, mă înspăimânt, crezând că mă vede cu adevărat. Clipele continuă să se înmulţească, Valerie se uită la mine, la eul meu din Car. Eu mă uit la ea şi plâng. Îmi acopăr gura şi urlu în pumni, mă golesc de toată durerea pe care urmează să o primesc din nou.

     Michael îi mângâie capul lipsit de păr şi îi sărută buzele încă fierbinţi. Mă apropii de canapea, iar ochii ei rămân fixaţi asupra fiinţei mele. Tălpile mele au murit când au ajuns lângă trupul ei costeliv. După ce Michael i-a strâns mâinile într-ale lui, eu am sărutat-o pe frunte, iar ea şi-a ascuns privirea în spatele pleoapelor diafane şi toată suflarea în spatele unui zâmbet larg. Valerie m-a cunoscut.

     - Hei, ce-ar fi să îţi citesc ceva? Sau, putem să ne uităm la un film. Hai, tu alegi, i-a zis Michael, mângâindu-i obrajii.

     Valerie nu răspunde.

     Michael tace.

     Eu aştept.

     Eu ştiu.

     Carul Mic îşi mişcă roţile, iar scârţâitul lor suprimă ultimele secunde de linişte. Michael mă vede şi el şi continuă să mă privească până când izvoarele din ochii lui încep să curgă. Mă târăsc în mâini înapoi la Car şi, în timp ce mă duce până la podeaua mea de lemn, demonii urcă, unul câte unul, şi îmi râd în faţă, în timp ce eu plâng.

     Deschid ochii şi îmi umblu privirea prin lumina lunii care a ajuns, în final, până la mine.  Îmi iau pachetul de ţigări de pe masă şi ies în aerul răcoros al toamnei. Totul e exact cum îmi imaginam. Caut carul mic şi carul mare, dar nu-l găsesc decât pe cel mic, acolo unde l-am lăsat. Unde o fi carul mare? Îmi aprind o ţigară şi las fumul să urce până aproape de el. Nu ştiu cât e ceasul sau în ce zi sunt. E septembrie, dar Valerie nici măcar asta nu ştie. Pentru ea, timpul va rămâne în ianuarie mereu. Aş vrea să pot s-o smulg de acolo şi să-i dau ei zilele mele de Septembrie, pentru că eu, cum am spus, sunt obosit. Eu am fost viitorul lui Valerie, iar carele ei n-au mers niciodată mai departe de mine. Ale mele, pe de altă parte, nu s-au întors niciodată altundeva, ci doar la ea.

     Valerie încă tace.

     Eu aştept.

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

"Amor" şi "Mor" se află la o literă distanţă...

Autor: Guillaume Musso

Format carte: b5 130x200

Numar pagini: 336

Editura: ALLFA

Culoare interior: alb negru

ISBN: 978-973-724-393-5

Data publicatie: 23.11.2010

Colectie: literatura universala

     Tom Boyd este un scriitor celebru, aflat în pană de inspiraţie. Billie este o tânără frumoasa şi rebelă, cu un simţ al umorului neobişnuit. Dar mai e un amănunt: Billie este chiar eroina romanelor lui Tom. Într-o noapte, când el se afla pe buza prăpastiei, ea prinde viaţă. Şi îi aduce o veste tulburătoare: dacă el nu mai scrie, ea va muri. Astfel începe o călătorie halucinantă, în care Tom trebuie să-şi recapete inspiraţia, ca să poată salva viaţa femeii de care tocmai se îndrăgosteşte. Explozivă şi plină de umor, cu accente de comedie romantică şi thriller, Fata de hartie sfidează orice scenariu previzibil.

     Tom şi Billie vin din lumi diferite, dar care se hrănesc una din alta. Cine va învinge în acest joc dur al seducţiei: realitatea sau ficţiunea?

Recenzie

     Deşi e prima carte dintre ale lui Guillaume Musso pe care o citesc, simt că autorul contemporan francez s-a întrecut pe sine însuşi ca om, în primul rând, şi că povestea pe care a aşternut-o în cele 336 de pagini nu a fost scrisă decât pentru mine - şi atât. La ora patru dimineaţa strângeam cartea în braţe şi pur şi simplu nu-mi mai păsa de nimic din realitatea în care suntem obligaţi să trăim.

     Primele cuvinte îl plasează pe Milo, prietenul cel mai bun al protagonistului, în încercarea disperată de a-l trezi pe Tom Boyd, protagonistul, înapoi la viaţa pe care părea că, în fiecare zi, o lăsa în urmă puţin câte puţin. Nu numai că Tom refuză orice încercare de a se mai apropia de hârtie şi pix, însă, totodată, refuză orice încercare de a se mai depărta de droguri şi alcool. Toate acestea datorită unei franţuzoaice care îşi iubea pianul mai mult decât îl iubea pe el.

     După despărţirea dureroasă dintre Tom şi aşa-zisa Aurore, Milo îi dă vestea cruntă amicului său scriitor cum că au rămas faliţi şi că trebuie neapărat să se întoarcă la Triologia Îngerilor, cărţile care îi plasaseră pe amândoi în centrul oamenilor bogaţi, al scriitorilor prestigioşi şi al actorilor de renume.

     Într-una din nopţile furtunoase însă, Tom se trezeşte cu o blondină dezbrăcată complet în sufrageria lui, care pretinde că e una dintre eroinele romanelor sale, Billie. Întrebările pe care scriitorul şi le pune sunt, bineînţeles, cum?, de ce? şi dacă visează. În dimineaţa următoare, Tom se trezeşte în acelaşi loc, cu aceeaşi Billie care e gata să-i răspundă la orice întrebare ce poate dovedi faptul că ea este cu adevărat eroina cărţilor lui.

     Se pare că, în urma unei greşeli de tipar a editurii, toate exemplarele celui de-al doilea volum al triologiei se termină la aceeaşi frază neîncheiată, urmată apoi de două sute de pagini albe. Pentru a o trimite pe Billie înapoi în lumea ei fictivă, Tom trebuie să scrie cel de-al treilea volum cât mai repede cu putinţă. Totodată, cei doi reuşesc să încheie un contract, în urma căruia Tom va scrie romanul, iar Billie îl va ajuta să o recupereze pe Aurore.

     Pentru că Aurore se afla în Mexic cu noul ei iubit, Tom şi Billie pleacă pe urmele lor, iar aventura de-abia se pune pe picioare. În  timp ce Tom şi Billie se găsesc nevoiţi să plece la Paris, sperând că cineva avea să îşi dea seama cum de Billie se îmbolnăvise subit şi într-o manieră extrem de ciudată, un ultim exemplar al volumului doi rătăceşte prin Europa, iar Carole şi Milo, prietenii cei mai buni ai lui Tom, pleacă pe urmele lui pentru a o salva pe Billie de la moarte. 

     "Fata de hârtie" e una dintre cărţile care au reuşit să-mi întreacă aşteptările şi care m-au ţinut cu sufletul la gură pe tot parcursul lecturii. A avut atât de multe plot-twist-uri, încât pur şi simplu simţeam nevoia să mă opresc din citit din când în când şi să mă uit în gol câteva secunde. Mi-a plăcut, în mod special, felul în care a fost scrisă: la tot pasul am dat de câte un stil nou de scris, sau de câte vreun element care oferea acţiunii o umbră de mister. Niciodată nu mi-am dat seama ce urmează să se întâmple, sau cum urmează să se întâmple ceva, ci am rămas pe marginea prăpastiei cu fiecare cuvânt pe care îl parcurgeam.

     Prietenia dintre Tom, Milo şi Carole e, fără doar şi poate, o prietenie cât se poate de adevărată, strâns legată şi bazată pe dramele din copilărie care au reuşit să-i unească pe cei trei. Tot din cauza dramelor din copilărie, atât Tom, cât şi Carole, duc cu ei un secret uriaş, pe care Guillaume are suficientă grijă şi precizie încât să-l dezvăluie exact atunci când trebuie, presărând drumul cu firimituri de suspans.

     Cartea vorbeşte despre iubire şi iluzii, despre prietenia adevărată şi despre cum viaţa oferă o a doua şansă exact atunci când întreg universul pare să comploteze împotriva ta. Cireaşa de pe tort am găsit-o, bineînţeles, în finalul perfect construit şi imprevizibil, pe care l-am devorat până când literele au început, literalmente, să se ascundă din ce în ce mai mult în hârtie...

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...

Cafea şi cuvinte matinale

    Că tot vorbim despre artă pe aici, am hotărât ca primul interviu pe care îl iau, să fie, fireşte, adresat unui artist. Andrei Matei e unul dintre tinerii care au ales arta mai presus de toate celelalte. Cu toţii ne dorim să lăsăm ceva în urmă, din care oamenii să vadă şi să înţeleagă. Ei bine, pentru unii dintre noi, ceva-ul se crează singur, exact atunci când nu ne aşteptăm. Pentru alţii, ceva-ul e reprezentat de munca pe care sunt dispuşi să o depună în favoarea artei lor. Oare pentru el ce înseamnă toate astea?
   Am văzut artişti care s-au înecat în propria artă, artişti care au mers mai departe de ea şi artişti care şi-au iubit arta atât de mult, încât şi arta i-a iubit pe ei, în final. În definitiv, nu aşa începe totul? Totul începe cu noi.
 
1. Andrei, spune-ne ceva despre tine. :)

Despre mine nu sunt prea multe de spus. Sunt o persoană oarecare, căreia îi place arta. Nu e nimic special la mine. În schimb, cred că acea pată de culoare se găseşte în ceea ce fac .

2. Îţi mai aduci aminte cum a fost prima ta expoziţie?

Da, imi a duc aminte şi încă mă amuză. Eram mic, prin urmare nu înţelegeam ce se întâmpla, nu ştiam eu ce înseamnă expoziţie. Nu pot uita sentimentul acela de fericire, când am înţeles că ceea ce desenam era pe placul privitorilor, chiar dacă acum îmi dau seama că desenele de la prima expoziţie erau groaznice.

3. Dacă facem un pas înapoi în timp, te-ai fi gândit vreodată că ai să ajungi să ai propriile expoziţii?

Eu nu mă gândeam că voi desena vreodată, dar să mă gândesc la expoziţii? Voiam să mă fac alpinist, arheolog şi paraşutist. Niciodată nu mi-am pus în minte să ajung undeva. Sunt o barcă pe o mare agitată şi mă las dus în larg după placul ei.

4. Care e cea mai mare realizare artistică a ta?

Cea mai mare realizare artistică a mea este ultima expoziţie. A fost ţinută la Teatrul "Davila" din Piteşti. Consider expoziţia asta importantă pentru că a fost aşezată în prima sală a teatrului, în cadrul unui spectacol de talente. Nimeni nu s-a uitat la ea, doar că, la sfarsit, trei persoane m-au rugat să le explic fiecare tablou în parte - şi erau fascinate de lucrări. Privirile lor mi-au readus acel sentiment de care am spus mai sus. Pentru mine a fost magic.

5. Ce îţi place sa desenezi?

Îmi place să desenez partea urată a lucrurilor, să satirizez defectele oamenilor şi ale societăţii. Frumosul este supraapreciat, aşa că nu găsesc partea plăcută în acest stereotip. În schimb, îmi place să exprim toate probleme noastre prin frumosul din urat.

6. Ai un artist preferat sau o persoană care te inspiră în ceea ce faci?

Pe scurt, pot să răspund că absolut tot ce mă înconjoară este inspiraţia mea. Natura este cel mai bun artist. Dar persoana care m-a inspirat şi care m-a făcut să aleg arta este un bătrân profesor, pe care l-am întâlnit când eram în clasa a VIII-a. El a văzut în mine ceea ce nici eu nu ştiam că este sau că va fi vreodata, şi anume, talent.

7. Ce melodii se aud pe fundal în timp ce desenezi?

În general se aude muzica clasică atunci când mă pierd în lumea de hârtie şi creion. Îmi place să ascult radio. Am trei posturi de radio pe care le ascult frecvent: Radio Guerrilla, Radio Romania Cultural şi Radio Beatles. Obişnuiesc să mă pierd în gânduri când desenez, aşa că muzica nu mai reprezintă un factor al creaţiei .

8.Ce înseamnă arta pentru tine?

Arta pentru mine inseamnă totul -  ceea ce simţi, respiri, vezi, miroşi şi guşti. Fiecare detaliu fără importanţă este un ceva din care poţi crea o lume nouă. Arta este absolut tot. O zeitate care te îmbrăţişează din toate direcţiile şi care îţi inundă toate sinapsele. Tu trebuie doar să stai şi să o asculţi. O vei auzi cum îţi şopteşte cele mai frumoase secrete ale ei.

9.Ce planuri ai pentru viitor?

Nu am planuri pentru viitor. Dacă îmi fac planuri, risc să fiu dezamăgit dacă nu se vor împlini, aşa că nu sper la nimic şi voi fi plăcut impresionat de ceea ce îmi oferă viaţa, idiferent de ce va fi. Merg în bătaia vântului, bazându-mă pe faptul că muca mea mă va ţine pe un drum bun. Sunt o persoană indecisă, în legătură cu tot.

Mulţumim, Andrei, pentru timpul acordat. :)
Totodată, ne-a trimis şi câteva dintre desenele lui, pe care le puteţi vedea mai jos.

Citeşte mai mult...

Poveştile care se desprind de hârtie şi ne urmează

    În timp ce unii oameni îşi scriu poveştile, îşi desenează poveştile, îşi cântă poveştile, alţi oameni aduc la viaţă personaje din aceleaşi poveşti, conturate întâi în cuvinte, iar mai apoi, în creion. 

    Am creat această rubrică pentru oamenii care au o poveste de spus, fie ea expusă sub orice formă. Pentru că blogul promovează arta şi tot ce se leagă de ea şi pentru că arta poate fi culeasă din extrem de multe surse, ne-am gândit să începem să strângem de pe ici, de pe colo, câteva materiale interesante şi să le aşezăm pe o pagină de blog.

    Vorbeam, aşadar, despre personajele conturate în creion şi despre cele conturate în cuvinte.

   Andreea Rohan îşi surprinde personajele, tot pe hârtie, însă sub influenţa creionului. De data asta, le ia sufletele în mâini şi le colorează, cu ajutorul lor, fiinţele care pătrund în realitate din ce în ce mai mult.

"Am avut nişte probleme, de toate felurile şi atunci când am probleme, am tendinţa în a mă adânci în muncă. Am scris şi am tot scris şi, la un moment dat, am prins nevoia să desenez. Uitându-mă la celelalte desene cu personajele mele, am realizat cât de perfecte am incercat să le fac sa pară, când de fapt nu e aşa. Personajele mele nu sunt perfecte, şi ador asta la ele. Sunt fiinţe umane ca şi mine, si nu sunt flawless. Aşa că am încercat să desenez aici personajul masculin preferat (în genul "making of"). Numele lui e Richard Royce.", spune Andreea.

***

    Pe de altă parte, cuvintele nu se lasă nici ele mai prejos. În timp ce desenele îşi fac loc în cruda realitate, la fel se întâmplă şi cu piesele de teatru. Laurenţiu Paraschiv răspunde la întrebarea "Ce este o carte bună?", o întrebare care, la un moment dat, ne pune pe gânduri pe fiecare dintre noi. Cine s-ar fi gândit că, printr-o piesă de teatru, poţi afla răspunsul atât de uşor?

Piesă de teatru neterminată / Cititorilor din lumea-ntreagă

MOTTO:
Știi că tocmai ai terminat o carte bună dacă după ce ai întors ultima pagină te simți ca și cum ai pierdut un bun prieten. (Paul Sweeney)

PERSONAJE:
Mihai, proprietar al unei librării din centrul vechi al Bucureștiului
Charles, proprietar al unei librării din centrul vechi al Bucureștiului
Oscar și Lucinda de Peter Carey
Cold Mountain de Charles Frazier
Pe drum de Jack Kerouac
Annabel de Kathleen Winter
Eseu despre orbire de José Saramago
Sub aceeași stea de John Green
Memoriile unei gheișe de Arthur Golden
Șotron de Julio Cortázar
Jocurile Foamei de Suzanne Collins
Umbra vântului de Carlos Ruiz Zafón
Mândrie și prejudecată de Jane Austen
Parfumul de Patrick Süskind
Hoțul de cărți de Markus Zusak
La răscruce de vânturi de Emily Brontë
Femei de Charles Bukowski
Pendulul lui Foucault de Umberto Eco

ACTUL I

SCENA I

DECORUL: O librărie din centrul vechi al Bucureștiului. Seara, în jurul orei 23, după închidere.

MIHAI (furios): Nu mai merge așa! Trebuie să închidem, să ducem cărțile astea undeva, departe, și să ne apucăm de altă afacere. Dacă o mai ținem mult așa sigur dăm faliment.

CHARLES (simțindu-se trădat): Cum putem părăsi cărțile? Ele nu ar face așa ceva niciodată…

MIHAI: Crezi că pentru mine e ușor? Nu, află că mi se rupe sufletul când mă gândesc la așa ceva, dar chiar nu se mai poate. Foarte puțini le mai cumpără, iar fără bani nu mai putem întreține librăria.

CHARLES: Hai mai bine în birou, facem o cafea și vedem ce putem face…

Ies din scenă.

SCENA II

DECORUL: Același. În prim plan se află raftul cel mai aproape de ușa pe care au ieșit cei doi proprietari.

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY (mândră că se află pe raftul cel mai de sus): Trebuie să demonstrăm oamenilor că se înșeală. Nu ne putem lăsa aruncate cât colo doar pentru că ei nu au răbdare. Haideți să le arătăm că paginile noastre merită atinse și mirosite, că ale noastre cuvinte pline de zel merită să își găsească sălașul pe buzele tuturor.

COLD MOUNTAIN DE CHARLES FRAZIER: Mereu îi aud intrând aici în căutare de cărți bune, însă știu ei cu adevărat ce înseamnă acestea? Sacrificăm o pagină albă pentru a le arăta adevărul?

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY: O pagină pentru un așa motiv? E imposibil să scrii atât de puțin despre o carte bună. Nu mai bine ascultăm noi ce au toate cărțile de spus cu privire la acest adevăr?

Se aude un murmur general.

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY: Cine începe atunci?

PE DRUM DE JACK KEROUAC (agitată): Eu, eu! Cred că o carte bună poate să inspire și să lărgească orizonturi, să șoptească idei și să scrie scenarii de viață. O carte bună îți poate fi mentor, ajutându-te să alegi calea cea dreaptă, dar și prieten, fiind lângă tine la bine și la rău.

ANNABEL DE KATHLEEN WINTER: Ba o carte bună e o carte pe care nu o uiți în două zile. Indiferent ce s-ar întâmpla, ea va avea mereu un loc special în inima ta. Chiar și peste câțiva ani îți vei aduce aminte de cuvintele ei magice, de povestea care a țesut în jurul inimii tale o pânză nemuritoare mai ceva ca un păianjen. Da, asta e o carte bună: o carte care va rămâne cu tine pentru totdeauna!

ESEU DESPRE ORBIRE DE JOSE SARAMAGO (aproape țipând): O carte bună este o carte care te pune pe gânduri, care îți răvășește sufletul și te face să vezi lumea cu alți ochi. Lecturarea unei cărți bune te schimbă și te face să dai mai multă importanță lucrurilor pe care le credeai atât de neînsemnate până atunci. Nici nu știu cum să mă exprim mai corect, simt că toate cuvintele au fugit din mine! (lăsând privirea tristă în jos) E ca și când…

SUB ACEEAȘI STEA DE JOHN GREEN (către Eseu despre orbire de Jose Saramago): …ți-ar spune că locul tău nu e aici? Că ai un suflet prea bun pentru această lume crudă? Că tot ce ai citit în ea ar putea fi un adevăr, însă oamenii sunt prea ocupați pentru a observa asta?

ESEU DESPRE ORBIRE DE JOSE SARAMAGO (nesigur): Nu, o carte bună îți arată adevărul care deja există. Te face să vezi dincolo de aparențe. Să zicem că tu ești o mașinărie stricată iar această carte e uleiul care-ți pune rotițele în funcțiune.

MEMORIILE UNEI GHEIȘE DE ARTHUR GOLDEN: (își drege glasul) Eu cred că o carte e bună atunci când ți-e greu să te desparți de ea. Unele cărți sunt scrise atât de bine că te prind în mrejele lor și nu-ți mai dau drumul cu adevărat niciodată. Citești din ea cu nesaț, iar când vezi că mai ai puțin și o termini, amâni cât de mult posibil, ca nu cumva să părăsești acea lumea pentru totdeauna.

ȘOTRON DE JULIO CORTAZAR (către Memoriile unei gheișe de Arthur Golden): Dar cine spune că nu o poți citi din nou? O carte bună capătă mereu un alt sens, ori de câte ori te-ai întoarce la ea. E greu să o citeşti o dată, să o iubeşti, să o visezi, să fii dependent de ea şi apoi să o dai la o parte, fără a te mai întoarce măcar o singură dată la un capitol, pentru a simţi din nou acele trăiri intense.

JOCURILE FOAMEI DE SUZANNE COLLINS: Apropo de trăiri intense, mai e și genul acela de carte pe care nu o poți lăsa din mână, care îți ține trează curiozitatea până la sfârșit. E ca cel mai tare film de acțiune transpus în cuvinte, dar niște cuvinte atât de bine legate între ele, încât te apuci de ea și uiți că mai ai și alte treburi de făcut. Ajungi apoi la ultima pagină, și constați cu furie că suspansul și acțiunea, amândouă puse peste măsură, au dispărut, iar tu răsufli din greu, ca și când tocmai ai scăpat din cea mai intensă urmărire, cu pistoale, răufăcători, polițiști și tot arsenalul.

UMBRA VÂNTULUI DE CARLOS RUIZ ZAFON: Sau îți poți da seama că o carte e bună atunci când ai terminat-o și îți pare rău că e ficțiune și nu realitate. Sincer acum, cine n-ar vrea să trăiască în universurile create în cărți? Există atâtea lumi construite din cărămizi de cuvinte pentru care ai părăsi-o imediat pe a ta…

MÂNDRIE ȘI PREJUDECATĂ DE JANE AUSTEN: Eu cred că timpul cerne adevărata valoare a unei cărți. Poate fi best-seller un an, doi, dar numai o carte bună va fi citită și peste zece generații. E la fel cum e și cu oamenii: nu mor atâta timp cât există cineva care încă se mai gândește la ei.

PARFUMUL DE PATRICK SUSKIND: De fapt, o carte bună e o carte scrisă pentru suflet, nu pentru marketing. Unii autori pun în cărțile lor doar cuvinte, dar alții își pun acolo sufletul, sentimente care caută să schimbe sentimente. Cărțile sunt scrisorile oamenilor către alți oameni prea ocupați să asculte ce au de zis cei dintâi. Toți oamenii ar putea scrie o carte, însă numai cei ce au încredere că pot schimba mentalități prin cuvintele lor vor scrie într-adevăr o carte bună.

HOȚUL DE CĂRȚI DE MARKUS ZUSAK: Așa cum frumusețea stă în ochii privitorului, tot la fel ceea ce face o carte să fie bună stă în puterea ei să ne atingă, zic eu. Un astfel de prieten cu haină de hârtie și pantaloni din cerneală intră în viața ta când te aștepți mai puțin. Oamenii vin și pleacă, însă cărțile bune vin, te învață ceva și, înainte de a pleca, îți spun și unde se duc, pentru a putea cere o frânghie către cer în momente de cumpănă.

LA RĂSCRUCE DE VÂNTURI DE EMILY BRONTE: Să citești o carte bună e ca dragostea adevărată. Te ia pe sus, te ține acolo o perioadă, apoi te transpune într-o stare de amețeală şi poate reveni oricând, fără ca tu să i te poţi împotrivi. Permanent îţi revin în minte amintiri, sentimente şi acele prime sclipiri ale formei ei. La fel şi o carte bună care te atrage te schimbă total, te redescoperă şi, dintr-o dată, viaţa ta nu mai e la fel.

FEMEI DE CHARLES BUKOWSKI: Dar oamenii sunt diferiți, iar ce face o carte să fie bună sunt chiar ei, cititorii, și scările lor de valori. Poate există cărți pe care unii oameni le adoră, dar altora nu le plac de niciun fel. Fiecare om are o carte preferată a lui, dar asta nu înseamnă că trebuie să placă și altcuiva. Nu neg spusele voastre, toate aveți dreptate, însă o carte e bună e atât de bună pe cât vrea cititorul ei să fie…

PENDULUL LUI FOUCAULT DE UMBERTO ECO: Șșș, se aude ceva!

OSCAR ȘI LUCINDA DE PETER CAREY: Aveți grijă, viiin!

Toate cărțile se îngrămădesc să se așeze la locul lor. Se deschide o ușă, iar Charles intră în încăpere.

CHARLES (către Mihai, aflat în spatele lui): Puteam să jur că am auzit pe cineva vorbind…

Sursă: AICI

***
Mulţumim, Andreea şi Laurenţiu, pentru că aţi împărtăşit poveştile voastre cu noi! Sunt sigură că acolo, în faţa ecranului, sunt o grămadă de povestitori şi tare m-aş bucura să ştiu că nu le e teamă să-şi dezvăluie operele de artă. Materialele se pot trimite la adresa de email: artquakeee@yahoo.com

Citeşte mai mult...

Cu drag, Henry Wotton

   N-a trecut prea mult timp de când am reuşit să trec prin paradoxurile şi conceptele lui Oscar Wilde din "Portretul lui Dorian Gray". Complet fascinată de felul în care estetismul e prezentat în carte şi purată pe paginile unei vieţi acaparate de conceptul carpe diem, povestea lui Wilde a rămas şi va rămâne mult timp de acum încolo alături de mine. Nu am putut să parcurg cuvintele fără să am un creion la îndemână pentru a sublinia un amalgam de principii şi puncte de vedere asupra vieţii, pe care pur şi simplu le-am scos din carte şi le-am împrăştiat peste tot în jurul meu. Nu sunt sigură ce mă atrage atât de mult la cuvintele lui Wilde, nu sunt sigură de ce continui să mă întorc la încercarea lui Dorian de a simţi flacăra vieţii, însă de fiecare dată când o fac, mă pierd pur şi simplu.

   Am ales citatele de mai jos pentru că Henry a crezut în ceva ce nu trăise niciodată şi, mai mult, i-a făcut pe alţii, mult mai curajoşi decât el, să trăiască în iluziile lui.

  „Ador plăcerile simple, spuse lordul Henry. Ele sunt ultimul refugiu al celor complecşi.” Pg.61

„Căutarea frumosului este adevăratul secret al vieţii.”, pg.82

„Vei fi iubit mereu şi mereu vei fi îndrăgostit de dragoste.” Pg. 84

„Dragă băiete, cei care iubesc o singură dată în viaţă sunt lipsiţi de profunzime.” Pg. 84

„Am arunca multe lucruri dacă nu ne-am teme că alţii s-ar putea să le ia.”, pg. 84

„Alţii scriu poezia pe care nu îndrăznesc să o trăiască.”, pg.91

„Dragostea îi tremura pe buze râzând.”, pg.100

„Oamenii lipsiţi de egoism sunt incolori. Le lipseşte individualismul.”, pg.109

„Când suntem fericiţi, suntem întotdeauna buni, dar atunci când suntem buni nu suntem întotdeauna fericiţi.”, pg. 115

„Ţigara reprezintă tipul perfect al unei plăceri perfecte. E minunată şi te lasă nesatisfăcut. Ce altceva mai poţi să-ţi doreşti? Da, Dorian, mereu mă vei îndrăgi. Pentru tine, eu însumez toate păcatele pe care nu ai avut curajul să le comiţi.”, pg. 115

„Femeile sunt cele care crează Dragostea în sufletul nostru. Au dreptul să o ceară înapoi.”, pg. 115

„Secretul de a rămâne tânăr este de anu trece niciodată printr-o emoţie nepotrivită.”, pg. 121

„Există întotdeauna ceva ridicol în emoţiile celor pe care încetăm să îi iubim.”, pg. 125

„În mod normal ar trebui să absorbi culorile vieţii, dar n-ar trebui să-ţi aminteşti detaliile. Detaliile sunt întotdeauna vulgare.”, pg. 139

„Îl iubeşti mult? Întrebă el.
Ea nu răspunse o vreme, ci stătu uitându-se lung la peisaj.
- Aş vrea să ştiu asta, spuse ea în cele din urmă.
El dădu din cap.
- Cunoaşterea ar fi fatală. Nesiguranţa te încântă. Ceaţa face lucrurile să fie minunate.
- Te poţi rătăci.
- Toate drumurile se termină în acelaşi punct, draga mea Gladys.”, pg.250

 “În zilele noastre, o inimă distrusă se lasă tipărită în mai multe ediţii.”, pg. 44

„Moartea vie a sufletului său îl tulbura mai mult.”, pg. 267

"Dragă Harry,

tu m-ai învăţat că viaţa trebuie să ardă cu o flacără puternică.

Lumina ei nu mă orbeşte şi nici căldura ei nu mă arde.

Eu sunt flacăra, Harry.

Eu sunt flacăra."

Emilia E. Tănase

Citeşte mai mult...