Când am cerut
cartea asta, nu am știut despre ea absolut nimic. Am tot auzit oamenii spunând
cât de minunată e, așa că am zis s-o descopăr și eu. Mi-am permis totuși să
încerc să-i ghicesc subiectul și să-i interpretez cumva titlul. În niciun caz
nu m-am așteptat ca acțiunea să fie fantasy.
La prima vedere,
am crezut că sigur e ceva psihologic și nu m-am gândit o secundă că „Fata cupicioare de sticlă” este, literalmente, o fată care are picioarele de sticlă.
În orice caz, m-a surprins într-un mod plăcut. Cartea are la bază câteva
legende nordice transpuse în povestea unei adolescente care, nici ea nu știe
cum sau de ce, s-a ales cu sticlă în loc de picioare.
Pe lângă
subiectul destul de neobișnuit, personajele care dau viață poveștii sunt la fel
de unice, deosebite și poate chiar un pic ciudate. Midas Crook e un fotograf
timid, are doar doi prieteni și își trage după el amintirile traumatizante din
copilărie, care încă au efecte nefaste asupra psihicului său. Ida Maclaird e
țina sticlei. Henry Fuwa crește vite înaripate într-o mlaștină uitată de lume.
Carl nu se mai vindecă din boala iubirii ratate, iar Emiliana încearcă să facă
imposibilul posibil.
Situată pe
arhipelagul St. Handa’s Land,
acțiunea este cu siguranță înconjurată de un aer puternic de estetism, cu
descrieri minuțioase care îți dau impresia că ai vizitat cândva acel loc. Mai
mult decât atât, atunci când mi-am dat cu presupusul că romanul este unul
psihologic, nu m-am înșelat. Deși afectată de sticla care îi înghite trupul, pe
Ida o mai macină și problemele reale, precum iubirea. Bineînțeles, iubirea nu
ar trebui să fie o problemă și nici nu ar fi, dacă Midas n-ar fi așa un
pămpălău.
În timp ce Ida și
Midas încearcă neîncetat să găsească un antidot pentru metamorfoza în sticlă a
trupului Idei, cei doi își dau seama că, de fapt, sunt și îndrăgostiți unul de
celălalt. Se naște astfel o poveste de dragoste care reușește să ajungă în
punctul „până ce moartea ne va
despărți”.
Pe parcursul
poveștii, mai trecem prin sufletele chinuite de iubire a câtorva personaje și
toată harababura nu face decât să învăluie cartea într-un pesimism aproape dus
la extrem, într-o melancolie dureroasă și o iluzie cruntă. Am știut finalul
cărții încă de când am ajuns la jumătatea ei. Am știut că o să fie trist, dar
am continuat să sper la o posibilă revenire dintr-un vis urât.
Plus de asta,
până și locul acțiunii îți dă fiori: gheață peste tot, o creatură care
transformă totul în alb cu o singură privire, meduze strălucitoare care se
îndreaptă spre locul morții, sticlă, praf și singurătate. „Fata cu picioare de
sticlă” e cu siguranță ceva ce nu ai mai gustat până acum – e atât o provocare,
cât și o aventură din care o să speri să ieși la fel de vesel și de voios. Însă
nu asta se va întâmpla de fapt. Nu ai cum să nu trăiești odată cu personajele și
nu ai cum să nu fii dezamagit la final, pentru că lucrurile nu se vor întâmpla
așa cum probabil îți vei dori tu.
Mulțumesc din
suflet editurii Litera pentru șansa de a o citi!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu