5 Motive pentru care unii prieteni de-ai tăi nu citesc

În ciuda faptului că în mintea mea se dezlănțuie de cele mai multe ori un haos total, întotdeauna mi-a plăcut să simplific lucrurile cât mai mult cu putință, să citesc oamenii și să-i păstrez într-un loc al conștiinței mele, astfel încât să pot învăța cel puțin un lucru din caracterele lor. De cele mai multe ori, am reușit să fac asta. Însă un lucru mi-a rămas până astăzi străin.

Am fost și sunt un om introvertit, iubitor de lectură, de artă, de frumos. Mi-a fost greu să mă alătur oamenilor pentru că lectura, cărțile mi-au fost întotdeauna mai aproape de suflet și mai folositoare. Îmi amintesc de toate orele în care am fost pur și simplu smulsă din realitate și ademenită într-o lume care devenea în scurt timp doar a mea. Resimt zi de zi toate stările prin care am trecut având în mâinile mele gândurile unui om frumos pe o biată bucată de copac. Și atunci mă întreb, oare de ce ai refuza toate acestea? Pentru că știu ce înseamnă, știu cât de uriașă e plăcerea pe care ți-o aduc cărțile, pur și simplu nu pot concepe de ce unii oameni chiar cred că lectura-i plictisitoare, nefolositoare, o pierdere de timp și așa mai departe.

M-a indignat foarte tare problema aceasta, așa că m-am informat un pic și am încercat să înțeleg care-i toată filosofia. Sunt sigură că și tu cunoști cel puțin doi oameni cărora nu le place, efectiv, să citească, așa că iată câteva motive pentru care se întâmplă acest lucru:

1. N-ai parte fiindcă n-ai avut carte

În urma unui studiu realizat de autoarea Kylene Beers, studiu despre care probabil ai mai auzit înainte, majoritatea oamenilor care nu citesc deloc sau care citesc foarte puțin au avut de a face cu un mediu înconjurător lipsit de compania cărților. Îți mai amintești de zilele în care de-abia așteptai ca mama să vină de la serviciu ca să-ți citească ceva? Îți amintești că întotdeauna rafturile bibliotecii erau pline cu o mulțime de romane, cărți cu povești sau cărți de poezii pe care tu, pe atunci, nu te-ai fi așteptat să ajungi vreodată să le citești? Ei bine, nu toată lumea are parte de acest lux în copilărie. Mulți au crescut în lipsa lor, pe când alții au crescut în lipsa unui îndrumător. În orice caz, fără astea două, uite unde se ajunge.

2. Dacă nu citești, n-ai voie să/ am un 4 în mânecă/ ești prost

Nu știu cât de potrivită este o astfel de regulă. Dacă ar fi după mine, aș folosi mai de grabă o metodă prin care să fac pe cineva să fie curios cu privire la literatură, să prindă de unul singur momeala, care în final îl va conduce către cunoaștere.

Însă șantajul, obligația, mustrarea nu fac decât să formeze o barieră între om și cunoaștere. Acesta este un alt motiv pentru care oamenii nu citesc. Fie au fost obligați în copilărie, fie se simt încă forțați, fie simt că nu vor putea recupera niciodată. 

Școala e un bun exemplu în acest caz. De multe ori suntem forțați să citim opere care nu ne interesează, nu ne captivează, opere pe care pur și simplu am prefera să nu le citim, dar școala ne obligă totuși să o facem. Și cum școala ocupă o mare parte din viețile noastre, până și obligația devine un obicei. 

3. Lenea e prea mare, să fim serioși

Ok, câteodată se întâmplă ca eu însămi să fiu o leneșă incurabilă, ori să n-am timp, ori să n-am chef să mă îngrop în cărți – foarte rar, dar da, se întâmplă. Dacă eu sau tu sau orice alt cititor feroce ne întâlnim cu zile în care suntem prea obosiți, nu avem chef sau nu avem timp, atunci cum să ne așteptăm de la ceilalți, de la cei care nu citesc deloc, să învingă toate aceste obstacole? 

Din nefericire, chiar și eventualele pretexte reprezintă un motiv. ”N-am chef”, ”mâine”, ”mai încolo”, ”nu pot acum, am altceva de făcut” sunt de multe ori folosite doar pentru a amâna ceva ce probabil că nu se va întâmpla niciodată.

4. Cititul nu e un obicei.

Revenind la obiceiuri, și cititul se numără printre ele. Dacă nu citim încă de la vârste fragede, asta nu ne împiedică să ne formăm un obicei mai târziu (cu toate că-i un lucru destul de dificil, realizabil numai atunci când voința este mai puternică decât pretextele enumerate mai sus). Însă voința este de cele mai multe ori suprimată de celelalte motive – lenea, pretextele, obligația, complexele, lipsa lecturii dintotdeauna. Și atunci, a te obișnui să citești tot timpul, în condițiile în care nu ai făcut asta de mic copil, poate fi o adevărată provocare, pe care prea puțini o pot duce la capăt.

5. Prima carte îți poate trânti coperta în nas.

Prima impresie contează mai mult decât ai crede. Dacă prima carte citită a fost un eșec total, suntem automat mai predispuși sentimentului de ignoranță cu privire la alte cărți. Prima carte citită e prima aventură, sunt primele cuvinte dintr-un nou univers, e atunci când îți dai seama că, de fapt, poți să citești gândurile unui om, literalmente, și că nu trebuie să fii supererou ca să faci asta. 

Prima mea carte a fost ”Singur pe lume”, de Hector Malot, pe care am recitit-o de două ori și care m-a făcut să plâng de tot atâtea ori, așa copil cum eram. Am întâlnit oameni care mi-au spus , ”am citit o singură carte și nu înțeleg de ce le iubești așa de mult.” A, ok, deci prima ta carte te-a întors cu fața la cearșaf. Știi câte cărți sunt în lume? Atât de multe, încât cu regret îți spun că niciunul dintre noi nu va reuși să le termine vreodată. Dacă tot nu înțelegi de ce le iubim atât de mult, te invit să o faci. Du-te la bibliotecă și alege-ți ceva mai bun, apoi discutăm, dacă nu cumva te fură și pe tine povestea și nu te mai găsim.

Așa că, drag cititor, iată de ce unii oameni pe care îi cunoști (sau nu) refuză să se alăture nouă, șoarecilor de bibliotecă. Deși în mare parte m-am referit la ficțiune pe aici, cred că aceleași lucruri se aplică și pentru non-ficțiune, la orice ține de ea. Personal, am să încerc să remediez toate aceste motive cât mai mult cu putință. Tu ce ai de gând să faci? :)

Sursă foto: aici

Citeşte mai mult...

Cum să trăiești și să ai succes de la o pagină la alta

Nu-mi place să recunosc, dar sunt una dintre cele mai împrăștiate persoane pe care le știu. La naiba, dacă vrei să ieși cu mine undeva și vrei să și ajung la timp, îți dau voie să mă minți și să mă chemi cu cel puțin o oră înainte. Dacă îmi spui să îți amintesc că ai programare la doctor săptâmâna următoare, cel mai probabil o să mori, fiindcă eu sigur o să uit. Și după ce mori, n-o să-mi mai amintesc nici măcar de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Singurul lucru de care sunt mândră e că, de cele mai multe ori, dacă mă rătăcesc undeva, atunci e vorba de o carte (sau de metrou). Și cum asta se întâmplă de prea multe ori, iar responsabilitățile se înghesuie să bată la ușa mea, m-am gândit și m-am răzgândit până când am ajuns la concluzia că nu aș putea să muncesc o zi din viață fără să fiu în compania unei cărți. Plus de asta, cărțile mă opresc din a mai face ravagii în lume, deci cu toții am fi fericiți.

Și atunci, hotărâtă fiind, am început să caut meseria care mi s-ar potrivi cel mai bine (și care – poate – îmi va permite cândva să mănânc un croissant pe un balcon parizian, față în față cu turnul Eiffel). În timpul căutărilor mele, m-am oprit asupra a trei personalități interesante, care au reușit să facă în așa fel încât să trăiască prin simpla prezență a unor cărți aflate pe noptieră și, mai mult decât atât, să și aibă succes în ceea ce fac. Am vrut să văd ce au făcut ele în situația mea, cum s-au descurcat pe parcurs și dacă au ajuns la un rezultat favorabil. M-am gândit că poate și tu ai trecut cândva printr-o ”mini criză existențială” în care pur și simplu nu știai încotro s-o iei. Poate că nu o să îți răspund complet la întrebări, însă cu siguranță o să-ți dovedesc că poți să trăiești din ceea ce îți place să faci și poți să ai succes garantat.

Asistent editorial

Te invit să faci cunoștință cu Oana Purice, asistent editorial la partenerul nostru  de care cu siguranță ai auzit, Editura Univers. 

1. Având în vedere poziția de asistent editorial pe care o ocupi și de faptul că, practic, reprezinți editura Univers, ne poți spune câte ceva despre experiența ta în acest domeniu?

Când am început să lucrez la Univers, mi-a luat ceva timp să-mi revin din entuziasm: avusesem norocul să ajung într-un loc de care erau legate cele mai multe dintre cărțile pe care le studiam la facultate și unde luau naștere, în sens fizic, obiectele care reprezentau obiectul studiilor mele – cărțile. Și era mare lucru. Să iei parte la procesul prin care o poveste (pentru că acesta este, de fapt, materia cu care noi lucrăm) capătă corporalitate și ajunge în mâinile cititorului e minunat; să știi că aceste texte pentru materializarea cărora tu lucrezi sunt citite de oameni curioși, în singurătatea unui colț de cameră, de călători în drumurile cotidiene sau în marile vacanțe, de mame, de iubite, de iubiți, de bunici sau de studenți în febra sesiunilor îți dă energie și curaj să treci cu vederea statisticile descurajante ale pieței românești de carte. 

2. Ți-ai dorit să faci asta de la început, sau te-ai decis pe parcurs?

Prima dată când mi-a trecut prin cap că ar fi foarte fain să și participi la crearea cărților, nu doar la lectura lor, a fost prin generală. Stăteam eu așa și mă gândeam cât de interesant trebuie să fie să faci manuale. În capul meu un autor de manuale avea puteri magice: alegea textele, putea pune la încercare răbdarea elevilor cu cele mai trăznite exerciții, alegea culorile, coperțile și se mai dădea și mare cu cine știe ce casete cu informații sintetizate. Mi-am dat seama abia peste ceva timp că lucrurile nu stau chiar așa. Apoi, mai târziu, m-am nimerit într-o conjunctură fericită, când prin jurul meu se roteau întrebările sceptice privind soarta unui absolvent de Litere. Cum mă simțeam cu musca pe căciulă, pentru a preîntâmpina interogația adresată direct și dureros, am gândit cu voce tare că „mi-ar plăcea să lucrez într-o editură”. Zis și făcut. Și așa am ajuns aici, pentru că la momentul potrivit, s-a aflat un om potrivit.

3. Descrie o zi obișnuită la birou.

Aici e puțin dificil, pentru că puține zile seamănă una cu alta, astfel că „obișnuit” e cam greu de surprins. O constantă însă aș putea găsi: aproape în fiecare zi cunosc cel puțin un om nou sau intru în legătură cu cineva pe care nu cunoașteam sau, dimpotrivă, îl știam doar din cărți, reviste sau din povești. Aceasta este una dintre cele mai frumoase părți ale lucrului la editură: faptul că numele Univers îmi deschide calea către oameni. Se întâmplă de multe ori ca aceste cunoștințe să rămână doar parteneri de dialog mediat de căsuța de e-mail sau de Facebook, dar câștigul e la fel de mare. Alături de aceste momente plăcute sunt, desigur, și cele tensionate, când depindem de un deadline sau când trebuie să stabilim detaliile unui eveniment sau ale unui târg de carte. Dar și acestea, odată finalizate, devin amintiri plăcute.

4. Îți place meseria pe care ți-ai ales-o? De ce?

Când m-am decis că voi face Litere, aveam un singur lucru în gând: ce meserie nu noi avea. Văzând cam cum stau lucrurile prin învățământ decisesem că nu voi urma calea cea mai sigură oferită de facultate – profesoratul. Între timp am devenit mai puțin radicală și am înțeles că o astfel de filieră nu-ți dă (în sensul de impune) o anumită meserie. Eu cred că la facultățile precum cea de Litere, primești niște instrumente pe care înveți să le manevrezi în diverse contexte. Nu ți se pune o etichetă care să-ți restrângă aria în care ai putea activa, ci dimpotrivă, dacă ajungi să-ți însușești acest instrumentar, reușești să te descurci în medii variate. Astfel, nu pot să spun că am o anumită meserie; mai degrabă pot răspunde că acum lucrez într-un loc care-mi face plăcere pentru că îmi oferă constant prilejul de a pune în acțiune instrumentele de care vorbeam. E un fel de provocare a mea cu mine însămi.

5. Care a fost cea mai mare realizare a ta de când lucrezi la editura Univers?

Nu e chiar o realizare a mea, ci un proiect la care am luat parte împreună cu colegii mei și care mi-e tare drag, așa, când îl privesc retrospectiv (pentru că la momentul când se clădea mi-a creat niște emoții uriașe, fiind pe la începuturile mele în Univers). E vorba de vizitele a doi scriitori norvegieni, Lars Saabye Christensen și Hanne Ørstavik, din martie 2014. La un interval de doar o săptămână, prin intermediul unui proiect mai amplu derulat de Asociația Zeppelin, cei doi au fost la București și Cluj (aici doar Christensen), au luat parte la interviuri, lansări și dezbateri, iar noi ne-am ocupat de toate acestea. Cum spuneam, când oamenii din cărți prind viață și ajungi să le întâlnești privirea și să le intuiești dorințele de moment, lucrurile se complică. Dar devin și mult mai frumoase.

6. Unde te vezi peste... să zicem 10 ani?

Nu-mi prea plac pronosticurile (cu excepția câștigătorilor de la Premiile Observator cultural, unde sunt într-o competiție acerbă cu amicul meu Vlad), așa că nu am un răspuns aici.

7. Ce sfat le poți da tinerilor care aspiră către cariera pe care ai îmbrățișat-o și tu? :)

Trebuie să le placă al naibii de mult (nu mă refer doar la lucrul într-o editură, ci la tot ce înseamnă profilul umanist). Dacă nu, lucrurile pot fi simple, frumoase și confortabile făcând orice altceva.

Îți mulțumim, Oana, pentru răspunsurile sincere și interesante. Și pe mine mă bate gândul să lucrez într-o editură – chiar foarte tare.

În același timp, mi-ar plăcea nespus de mult să fac ceea ce fac și acum, dar la o scară mai largă, să zicem. Mi-ar plăcea să lucrez ca jurnalist în presă scrisă, într-un birou dezordonat, cu urme de căni de cafea pe ciornele împrăștiate și cu foi de blocnotes lipite peste tot pe ecranul unui calculator prea leneș. De aceea, îi mulțumim Ioanei Vighi, managerul proiectului Hyperliteratura, revista online pe care nu ai cum să n-o fi citit cel puțin o dată.

Manager de proiect (revistă literară online)

1. Ioana, din câte știm, tu ești manager de proiect al revistei online Hyperliteratura. Ne poți spune câteva cuvinte despre experiența ta de când lucrezi cu echipa? 

Să  lucrez cu echipa Hyperliteratura a fost una dintre cele mai năucitoare experiențe încă de acum 3 ani și un pic, de la facerea ei. Nu mai fusesem niciodată înainte nici redactor, nici content manager, nici nu am terminat jurnalismul (am terminat traductologia). Nu aveam niciun soi de experiență, măcar elementară, eram analfabetă în domeniul ăsta. Tot ce știam era că iubeam cu patimă literatură și îmi doream să fac ceva legat de asta și, la un moment dat, să pot face și bani din asta. Nu mi se părea imposibil. Așa că m-am pus pe învățat. Nopți întregi cu PHP, Corel Graphic, nșpe articole pe net despre ce înseamnă un material bun, ce înseamnă un titlu bun, citeam sute de titluri din ziare ca să-mi formez ochiul, m-am documentat despre programul editorial optim pentru pagina de facebook, SEO etc etc. Și câte două ore de somn. M-a ajutat mult și Andrei, directorul Hyperliteratura, care a clădit site-ul de la zero în noua formulă și m-a introdus în lumea asta străină. Făceam tâmpenii la început, normal. Cu cât greșeam mai mult, cu atât mă încrâncenam mai tare. Și am făcut multe, foarte multe dude până să învăț. Și azi încurajez membrii să experimenteze și s-o dea în bară, dacă e cazul, pe principiul că e cel mai solid mod de a învăța, nu din teorii sau alte tâmpenii.

Înainte să se închege echipa redacțională care a rămas și astăzi, pe la noi s-au tot perindat colaboratori, oameni care se regăseau mai mult sau mai puțin în viziunea și politica editorială a revistei. Totul s-a bazat pe voluntariat. Nu aveam nicio lețcaie, nu puteam plăti pe nimeni. Așa că trebuia să atragem oameni să scrie la noi din plăcere, fiindcă suntem pur și simplu altfel decât alte site-uri. Apoi, când dădeam peste câte un om plin de entuziasm și dornic să ia parte la montaigne-rousse-ul ăsta al Hyperliteraturii, la început îl dădăceam, îi explicam, stăteam la o bere, îl băgam pe omul ăla pe care-l simțeam de cursă lungă în atmosfera unei altfel de abordări a literaturii. Apoi, când am început să luăm „proporții” și să ne bătătorim calea spre a deveni un brand, fiind content manager, trebuia să încep să vin cu tot mai multe idei sau măcar cu abordări diferite, cu teme și subiecte pe măsură. La un moment dat, după 3 ani, deja vezi subiectele mișto de la o poștă, subiectele alea care să înfățișeze oamenilor literatura ca o formă de viață, în continuă schimbare, nu ca pe o piesă de muzeu la care toți se uită contemplativi și apoi trec mai departe pentru că nu au înțeles mare lucru.

Îmi place tot ce fac la Hypera. E stilul de viață ideal pentru mine  - citesc cărțile pe care le vreau, scriu despre ele cum vreau și mai nou avem și un sponsor mișto (Cartepedia). Nu există niciun soi de restricții sau cenzură la noi, nimeni nu impune nimic nimănui.  Dacă înainte aveam mai multă răbdare, fiind la început, acum mă înfurii des dacă lucrurile nu ies cum mi le propun (dar nu răbufnesc tot timpul), și asta cred că e semn că lucrurile se mișcă J Daca nu ar fi o provocare continuă, probabil că aș fi relaxată (și nu asta vreau, evident) . Și pe lângă asta, am cei mai mișto și de viață colegi pe care mi i-aș fi putut dori vreodată! Au rămas doar cei care au înțeles Hyperliteratura până în măduvă, cei care s-au îndrăgostit iremediabil de conceptul revistei. Mulți dintre ei s-au și mutat la București de dragul revistei J)

2. Ți-ai dorit să faci asta de la început sau te-ai decis pe parcurs?

Când am terminat facultatea, tot ce-mi doream era să fug în cotlonul cel mai îndepărtat al lumii de școală și să nu mai aud niciodată de ea. M-a astenizat și m-a obosit și m-a făcut să-mi doresc să nu fi mers nciodată mai departe. Am tras de facultate pentru că iubeam traductologia, de fapt, ideea de a traduce cărți, și mai iubeam și engleza.

Am fost extrem, dar extrem de debusolată și  de năucă după ce am terminat facultatea. Posturi de traducător nu se prea găseau, m-am angajat pe proiecte europene, dar ceva îmi lipsea. Mă tot gândeam eu așa că cel mai tare iubesc, de fapt, literatura. Dar cum aș fi putut să trăiesc din a scrie despre literatură într-o țară cu jumătate de populație semi-analfabetă, după statistici? Nu mi-a venit nicio idee (și oricum, dacă îmi venea, nu puteam să o fac singură). Apoi, întâlnindu-l pe Andrei, el știind PHP și html și toate cele, știind deci să creeze un site, iar eu dorind neapărat să scriu despre literatură, zbang, s-a produs declicul. Facem Hyperliteratura! Care exista dinainte pe domeniul reea.net, iar Andrei a refăcut-o complet. Deci nu, nu am știut nimic la început, doar iubeam cărțile. Și de aici, totul e istorie.

3. Descrie o zi obișnuită de muncă pentru revistă.

O zi obișnuită începe la 6. Cu o cafea, evident și cu o țigară, că doar atunci mă troznesc ideile, nu când sunt o oală sub presiune. Creez programul editorial pe pagina de Fb Hypera, programez materialele doar în anumite intervale de timp (studiate atent, în funcție de disponibilitatea publicului nostru). Avem și un program de apariții ale materialelor, un program care este din nou foarte bine întocmit, făcut pe marginea studiilor și documentării pe feedback-ul publicului nostru, în funcție de preferințele și sexul lor etc., așa că nimic nu e la întâmplare. Citesc materialele care urmează să apară, și, ca orice redactor, le dau feedback sau le resping. Sunt zile în care nu prea am de muncă și atunci citesc știri și articole pe teme literare și culturale pentru că nu îmi permit să rămân în urmă cu noutățile. Iar zilele în care pregătim materiale bombă, lucrez și până la 3 noaptea.

4. Care e cel mai interesant lucru în a fi managerul proiectului vostru?

Cel mai interesant lucru în a fi manager de proiect Hypera, pentru mine, este contactul cu oamenii. Nefiind cea mai sociabilă persoană din univers, postul ăsta m-a forțat să-mi depășesc zona de confort cu iz mizantropic și să mă apropii de oameni. Am întâlnit și am dialogat cu tot soiul de personaje, m-am ciocnit de mentalități de tot felul, iar publicul nostru este mereu fascinant și imprevizibil.

5. Care a fost cea mai mare realizare a ta de când lucrezi pentru revistă?

Nu pot să arăt cu degetul și să spun că aia. Pur și simplu, faptul că am luat-o de la zero, practic, mizând totul pe un domeniu fără nicio aderență la bani, ca să zic așa. Că fac ce-mi place. Că sunt propriul șef și că am niște oameni superbi lângă mine, că le iubesc creativitatea, că încă am aceeași plăcere de a scrie pe Hypera ca la început. Că mi-am perfecționat stilul de a scrie și că editorialele mele sunt printre cele mai citite vreodată. Că am libertatea de a face ce vreau fără compromisuri nici pentru mine, nici pentru cei din jurul meu, mi se pare una dintre cele mai mari realizări pe care și le poate dori cineva. Și chiar sunt fericită.

6. Unde te vezi peste... să zicem 10 ani?

Nu sunt omul care-și face planuri și nu-mi programez nimic la modul fixist. Normal că am niște perspective în minte, niște traiectorii. O să-ți spun direcția pe termen scurt și mediu. O să  scoatem acum o carte, 69 de motive stupide să te apuci de citit, o carte gândită special pentru tineri, ca un ghid util pentru cei interesați de literatură, la începutul formării unei biblioteci și a unei culturi generale, dar și pentru cunoscători, împătimiți ai cititului, care vor găsi cu siguranță viziuni proaspete asupra cărților, alături de titluri și autori noi. Vrem să continuăm apoi cu a scoate „altfel” de cărți, să devenim poate o editură, asta mult mai încolo. Dar peste 10 ani poate c-o să fiu moartă. :)

7. Ce sfat le poți da tinerilor care aspiră către cariera pe care ai îmbrățișat-o și tu?:)

Nu cred că sunt în măsură să dau sfaturi cuiva :). Nu am inventat nici roata și nici nu am adus vreo contribuție fundamentală în vreun fel ca să-mi permit aroganța asta. Singurul lucru pe care-l pot spune, și asta din propria experiență, este că e musai să te încrâncenezi foarte tare când vrei ceva. Eu așa am fost și așa sunt și acum. Greșelile sunt binevenite și nu cred că poți fi creativ fără asta. Și cred că, după multă sudoare și implicare, poți trăi din orice vrei, practic. Doar să afli cum.

În același timp, pentru că îmi place al naibii de mult să învăț limbi străine, să călătoresc și să mă aventurez în noi experiențe culturale, m-am gândit și la meseria de traducător (de cărți, dar nu numai). Noroc cu Shauki Al Gareeb, care lucrează în acest domeniu și care ne-a arătat cam ce face el atunci când muncește.

Traducător

1. Shauki, te-am găsit de multe ori în cuprinsul cărților pe care le-am citit, la categoria traducător. Ne poți spune câteva cuvinte despre experiența ta în domeniul acesta?

Activitatea mea de traducător a început în anul 2009, când am preluat de la Editura RAO romanul BESTIA (Beastly) de Alex Flinn, la care renunțase o prietenă traducătoare, Laura Frunză. Însă am fost rugat de către cei de la editură să fac înainte partea a doua a romanului GAZDA (The Host) de Stephenie Meyer, care trebuia să iasă urgent la târgul de carte Gaudeamus. Mi-am făcut treaba și au urmat încă patru romane, după care colaborarea cu RAO s-a încheiat. La scurt timp după am început să traduc pentru Leda, Art, Trei și, de curând, Epica. 

Până în prezent am tradus (singur și în colaborare) 28 de romane. 

2. Ți-ai dorit să faci asta de la început sau te-ai decis pe parcurs?

Nu mi-am închipuit niciodată că voi ajunge să traduc cărți. A fost o întâmplare, așa cum am menționat anterior. Terminasem școala, mă înscrisesem la facultate și aveam foarte mult timp liber la dispoziție. Și, fiind un împătimit al cărților, m-am gândit să-mi încerc mâna în acest domeniu.

3. Descrie o zi obișnuită de muncă pentru o carte.

Recunosc că nu am un program bine stabilit. Pot traduce dimineața vreo 2-3 ore și apoi să nu fac nimic, pot traduce de dimineață până seara, pot traduce după miezul nopții, pot face pauze (când nu ar trebui!) de câteva zile... E musai să am starea necesară pentru a traduce, altminteri nu sunt productiv. 

4. Care crezi că sunt câteva dintre avantajele și dezavantajele acestei meserii?

Avantajele: ești propriul tău șef și, ca atare, îți stabilești programul cum dorești; traduci de acasă, din fotoliu, din pat, de unde vrei, și, cel mai important, poți rămâne în pijama! :)

Dezavantajele: de cele mai multe ori banii vin greu, nu conform clauzelor contractuale; lipsa colaborării cu redactorul te poate afecta negativ (în sensul în care te-ai aștepta să fii contactat pentru modificările pe care ei le consideră necesare, ceea ce nu se întâmplă, și, astfel, când cartea apare în librării, constați că pe ici, pe colo nu mai seamănă cu varianta ta; iar schimbările nu sunt neapărat în bine, ci din contra - pe bloguri, cititorii dau cu tine de pământ și consideră că nu ai ce căuta în acest domeniu, fără să știe că textul a trecut și prin alte mâini). 

Sigur, nu am pretenția că aș fi perfect, ba chiar mai am multe de învățat. Eu sunt de părere că atâta timp cât trăim, învățăm, și cu cât practici mai mult o meserie, cu atât devii mai bun. 

5. Îți place să traduci cărți? De ce?

Da, întrucât îmi place să citesc foarte mult. De fapt, părerea mea e că dacă nu îți plac cărțile, nu ai ce căuta în acest domeniu. 

6. Unde te vezi peste... să zicem 10 ani?

Cu cel puțin încă 50 de cărți traduse în palmares și, poate, cine știe, cu vreo 2-3 scrise de mine. :)

7. Ce sfat le poți da tinerilor care aspiră către cariera pe care ai îmbrățișat-o și tu? 

În primul, să citească foarte mult - și clasici, și moderni, și autori de SF/fantasy, și chiar și de non-ficțiune. În al doilea rând, să stăpânească bine o limbă străină sau, de ce nu, mai multe (gramatica fiind deosebit de importantă). În al treilea rând, să facă acest lucru din plăcere și să nu se aștepte la satisfacții materiale. Și, în ultimul rând, să fie pregătit să facă față criticilor (care de cele mai multe ori ajută), termenelor-limită presante și, eventual, să ia în calcul renunțarea la alte activități mai plăcute (sau la fel de plăcute).

Dacă îți plac cărțile la fel de mult cum ne plac nouă și ai vrea să poți trăi cu ajutorul lor, sper din suflet că, prin cele două interviuri, ți-a mai răsărit un beculeț deasupra capului și, chiar dacă nu te regăsești în cele trei meserii de mai sus în mod deosebit, sper că te-au ajutat, într-un fel sau altul, să ajungi mai aproape de o decizie.

Citeşte mai mult...

5 Artiști în perioade timpurii

Nu știu de voi, dar mie tare mult mi-ar fi plăcut să trăiesc undeva in secolele al XVIII-lea, al XIX-lea sau al XX-lea. Muzica, oamenii, îmbrăcămintea, arta, parcă toate mă atrag mai mult decât cele din zilele noastre. De aceea, de multe ori îmi place să răsfoiesc paginile trecutului, cu speranța că voi mai găsi câte o rămășiță ale vreunuia dintre artiștii mei preferați. Ultima oară când am făcut asta, am găsit cinci poze interesante și, implicit, cinci întâmplări care se odihnesc în pace la umbra fotografiilor alb-negru de mai jos.

George Orwell ține în brațe un cățeluș, pozând în timpul Războiului Civil Spaniol. În spatele lui se află Ernest Hemingway. În același an, Hemingway a scris scenariul pentru filmul intitulat ”The Spanish Earth”, un document important al Războiului Civil. Hemingway a mers în Spania în primăvară ca să întocmească rapoarte cu privire la război pentru NANA (North American Newspaper Alliance), însă mare parte din timp și l-a petrecut lucrând la acest film, scriind și făcând parte din el în mod direct, prin faptul că vocea naratorului de pe fundal îi aparține în totalitate.  Alături de alți artiști ai vremii, Hemingway a susținut producția filmului cu 5000 de dolari, în total strângându-se o sumă de 18 000.

Hemingway e unul dintre autorii mei preferați, așa că am să urmăresc cu drag filmul la care a lucrat implicându-se trup și suflet. Îl puteți urmări și voi AICI.

Lev Tolstoi surprins într-o fotografie în timp ce le spunea nepoților săi o poveste. Fotografia a fost făcută în anul 1909, chiar la el acasă, an în care Tolstoi a fost înregistrat citind același pasaj din cartea sa în patru limbi diferite: engleză, germană, franceză și rusă. La vremea aceea, autorul avea 81 de ani. Din păcate, un an mai târziu a decedat. Puteți asculta înregistrarea AICI.

În 1957, John Lenon avea de-abia 16 ani, iar George Harrison și Paul McCartney erau cu un an mai mici decât el. Prima lui trupă a luat naștere un an mai târziu, sub numele de ”The Black Jacks”.

Al Pacino și Diane Keaton la filmările pentru primul film din seria ”The Godfather”. Pentru rolul lui Michael Corleone, Paramout Pictures ar fi vrut un actor faimos, în timp ce directorul Coppola își dorea unul necunoscut. Cu toate acestea, cei doi reprezentanți au dezbătut mult rolul lui Michael, până când Coppola l-a găsit pe Al Pacino, un actor despre care nu prea știa nimeni la vremea aceea, însă care avea într-adevăr un aspect american-italian. Personal, nu cred că ar fi putut cineva să joace rolul lui Michael mai bine decât Al Pacino.

Robin Williams într-o fotografie din timpul filmărilor pentru filmul Dead Poets Society la școala St. Andrew's. Cei doi bărbați din dreapta sunt Peter Weir, directorul fimului și Robert Sean Leonard, al cărui personaj se sinucide în film. În 1988, Weir a ales campusul școlii pentru filmări, spunând că niciuna dintre școlile din Coasta de Est nu l-au impresionat atât de mult precum St. Andrew's. Poza a fost făcută într-o pauză, în Octagon, apartamentul lui Robin Williams din film.

Voi ce ați găsit despre artiștii voștri preferați? 

Citeşte mai mult...