Zac întins pe podeaua de lemn şi mă joc, în calmul meu morbid, cu sunetele care îmi trec pe lângă inimă. Luna mângâie brazii în drumul ei spre cabana mea de lemn, biata mea cabană pe care am construit-o în bezna asta. La câţiva metri mai încolo, când încep să dau de Slăbănog, se chinuie să treacă un râu, în care-mi uit adesea sufletul pentru câteva ore. De multe ori, aş vrea să-l las acolo şi să nu mă mai întorc după el. Ce fericite sunt broaştele, ce vesele plutesc libelulele în brizele lor dulci – ce fericit ar fi sufletul meu printre ele. Aud cum fuge râul, mă gândesc la tălpile lui reci care alunecă, grăbite, peste capetele pietrelor care îşi duc veacul lângă el. Greierii se sting, unul câte unul, li se rup coardele vioarelor - le aud cum trosnesc – şi toţi copacii sunt tăcuţi. Valurile de căldură au încetat să se mai joace în părul brazilor, în timp ce restul, săracii de ei, strâng din dinţi şi-şi pun sufletele în ţărână, ca nu cumva să cadă şi să moară pe pământ, ci peste ele.
     Nici nu ştiu când a venit Septembrie, sau când m-am hotărât, subit, să-mi scriu moartea pe hârtie. Sunt într-o cabană de lemn de la începutul iernii trecute, singur şi rugându-mă să mă trezesc cel puţin în convalescenţă. Scriu rândurile astea pentru că am obosit şi tare mi-e teamă că mâine, de exemplu, aş putea să nu mă mai trezesc deloc. Nu-mi scriu mie, nu-i scriu nici ei, scriu unui viitor pe care l-aş fi putut ţine strâns între palme, în linia vieţii mele, dar care, dintr-un oarecare motiv, a ales să plece mult prea departe de lumea asta.
     Gândul mă poartă departe, mă aşază în Carul Mare şi mă trage, puternic, spre anii tinereţii mele. Eu nu pot să protestez. Din contră, mă întind şi mă las legănat de zilele şi lunile care trec pe lângă mine alergând, vesele şi triste, unele mai rapide decât altele. De câte ori am să mă mai las păcălit de timp? Deja mănâncă din mine, câte puţin în fiecare zi. Deja prea mult mă întind şi pe tava lui, îl rog să mai poftească o porţie, pentru că sunt prea amabil, fir-ar să fie.
     Valerie se ceartă cu valurile, apoi chicoteşte, alergând spre orizont cu braţele deschise. Eu sunt tot în Car, dar o văd, de sus, mă văd şi pe mine. Alerg  în spatele ei şi o ridic în braţe, îi simt trupul mărunt atât de aproape de al meu şi i-l gust, în timp ce o petrec în mare. Valerie se ceartă cu vântul, iar eu mă îmbăt cu parfumul goliciunii ei, respir şi inspir scadat, de teamă ca nu cumva să-i pierd vreun atom. Marea mă trage şi ea mai departe, timpul se duce mai înapoi.
     Valerie doarme peste inima mea, iar buzele mele poposesc pe fruntea ei, tremură şi zâmbesc. Lemnele îşi dau duhul lângă trupurile noastre, în timp ce noi ne încălzim cu sufletele lor . Luna n-a răsărit în seara asta şi eu, de acolo din Car, plâng peste pleoapele mele de jos, de lângă foc. Doamne, de m-ar fi lăsat timpul încă puţin acolo, pe plajă... Valerie se trezeşte când inima mea îi bate în obrazul de porţelan. Carul mă trage mai departe, fir-ar să fie.
     Sunt eu în grădina bunicii, culeg crizanteme şi mă uit către cer. Pentru o secundă, mă gândesc că poate eu, cel de jos, îmi dau seama de existenţa mea care-l urmăreşte de sus. Strâng stelele Carului puternic în mâini, mă ţin de marginile lui să nu cad peste bietul îndrăgostit care culege flori. Nu cad eu, dar îmi cad lacrimi şi de data asta.
     Râul parcă-mi curge prin vene, iar glasul lui e atât de puternic, încât îl aud în loc de bătăile inimii. Deschid ochii şi văd palmele lunii târându-se spre fiinţa mea benignă de pe podea.  Îmi ridic picioarele şi mă târăsc în întuneric, în timp ce palmele ei continuă să se îndrepte către mine. Carul Mare mă lasă în Carul mic, iar eu mă urc, cuminte, şi mă las zgâlţâit de minutele care trec pe lângă mine ca nişte săgeţi.
     Tot eu sunt jos, tot Valerie îmi umple aerul cu gingăşia ei. E vară şi e târziu, porţile vechi ale stadionului s-au închis de mult, iar noi suntem încă acolo, prăbuşiţi peste viorile greierilor care continuă să cânte pe sub noi. Faţa mea zâmbeşte toată la niciun centimetru distanţă de faţa ei. Buzele-i sunt în dreptul frunţii mele, iar ale mele în dreptul frunţii ei. Mă privesc ridicându-mi mâna dreaptă în aer, arătând către mine, o, Doamne, către Carul Mic în care stau şi mă privesc gelos, pe furiş. Mâna lui Valerie se împleteşte cu a mea, iar eu îi conduc arătătorul către acelaşi Car. Voiam să ştiu, tot timpul voiam să ştiu când şi cum zâmbeşte, cum tace şi cum se pregăteşte să-mi spună ceva. De jos, de lângă ea, n-o puteam vedea atunci. De aici o văd, dar e aşa departe de mine. Mă gândesc singur aici, în carul meu, cum ar fi dacă Valerie m-ar cunoaşte pe mine, nu pe cel care-i arată Carul Mic – ce ironie. Şi totuşi, dacă m-ar cunoaşte, poate că aş reuşi, cumva, să-i ating sufletul şi să-l iau aici, lângă mine, să vadă, să ştie, să nu mai plece niciodată. Dacă Valerie m-ar cunoaşte, atunci eu m-aş cunoaşte şi atunci m-aş urî.
     Carul Mic a plecat de ceva vreme, dar de-abia acum îmi dau seama. Când se opreşte, mă ţin de stelele lui şi mă aplec peste margine, ridic un picior şi îl cobor pe partea cealaltă, unde mă aşteaptă câteva minute pe care să calc, până jos. Merg desculţ peste ele şi simt cum tălpile mă ustură din ce în ce mai mult, mă dor şi mă chinui să ajung lângă canapeaua cafenie cu margini de catifea roşie. Încep să tuşesc, mă aplec către tălpi şi  văd carnea vie care-mi străbate pielea, unghiile zdrobite de ceva puternic, înnegrite, smulse, iar călcâiele aproape măcinate. Când îmi ridic privirea, sunt eu şi e şi Valerie. Valerie încearcă să se certe cu valurile, dar pentru ea nu trece niciun Car, nimic care s-o ducă înapoi, pe plajă, nimic care s-o lase să privească de sus, cum fac eu acum. Glasul i-a obosit, oricum. Încearcă să se lupte cu vântul, să îmbrăţişeze orizontul, dar braţele-i sunt frânte, îi mor într-ale mele.
     Ochii îmi ard şi văd totul ca printr-o pânză de păianjen. Fac un pas înapoi, iar pânza se preface în lacrimi care se întind disperate pe suprafaţa obrajilor mei sărutaţi de timp. Bietul Michael, bietul de el... Îl văd cum culege fiecare secundă din viaţa ei şi cum i le sărută, cum i le aşază în liniile din palmele lui. Ochii ei mari de chihlimbar privesc tăcuţi şi speriaţi către fereastră. Eu sunt lângă fereastră. Pentru câteva clipe, mă înspăimânt, crezând că mă vede cu adevărat. Clipele continuă să se înmulţească, Valerie se uită la mine, la eul meu din Car. Eu mă uit la ea şi plâng. Îmi acopăr gura şi urlu în pumni, mă golesc de toată durerea pe care urmează să o primesc din nou.
     Michael îi mângâie capul lipsit de păr şi îi sărută buzele încă fierbinţi. Mă apropii de canapea, iar ochii ei rămân fixaţi asupra fiinţei mele. Tălpile mele au murit când au ajuns lângă trupul ei costeliv. După ce Michael i-a strâns mâinile într-ale lui, eu am sărutat-o pe frunte, iar ea şi-a ascuns privirea în spatele pleoapelor diafane şi toată suflarea în spatele unui zâmbet larg. Valerie m-a cunoscut.
     - Hei, ce-ar fi să îţi citesc ceva? Sau, putem să ne uităm la un film. Hai, tu alegi, i-a zis Michael, mângâindu-i obrajii.
     Valerie nu răspunde.
     Michael tace.
     Eu aştept.
     Eu ştiu.
     Carul Mic îşi mişcă roţile, iar scârţâitul lor suprimă ultimele secunde de linişte. Michael mă vede şi el şi continuă să mă privească până când izvoarele din ochii lui încep să curgă. Mă târăsc în mâini înapoi la Car şi, în timp ce mă duce până la podeaua mea de lemn, demonii urcă, unul câte unul, şi îmi râd în faţă, în timp ce eu plâng.
     Deschid ochii şi îmi umblu privirea prin lumina lunii care a ajuns, în final, până la mine.  Îmi iau pachetul de ţigări de pe masă şi ies în aerul răcoros al toamnei. Totul e exact cum îmi imaginam. Caut carul mic şi carul mare, dar nu-l găsesc decât pe cel mic, acolo unde l-am lăsat. Unde o fi carul mare? Îmi aprind o ţigară şi las fumul să urce până aproape de el. Nu ştiu cât e ceasul sau în ce zi sunt. E septembrie, dar Valerie nici măcar asta nu ştie. Pentru ea, timpul va rămâne în ianuarie mereu. Aş vrea să pot s-o smulg de acolo şi să-i dau ei zilele mele de Septembrie, pentru că eu, cum am spus, sunt obosit. Eu am fost viitorul lui Valerie, iar carele ei n-au mers niciodată mai departe de mine. Ale mele, pe de altă parte, nu s-au întors niciodată altundeva, ci doar la ea.
     Valerie încă tace.
     Eu aştept.

Emilia E. Tănase


Reacții: