luni, septembrie 29, 2014

         Creaţia vine odată cu inspiraţia. Deşi la prima vedere, marii artişti ai timpului par a fii născători de originalitate, aceştia s-au inspirat mai mult sau mai puţin din diferite locuri, persoane, fenomene sau creaţii anterioare, reuşind să ridice arta la un rang din ce în ce mai înalt.


Hai sa începem!


William Shakespeare - dramaturg şi poet englez
       

         Shakespeare pretintă în scrierile sale destul de multe influienţe. De la autori precum Ovid, Seneca, Geoffez Chaucer şi Plutarch, până la Biblie. Shakespeare îşi găsea inspiraţia în natură, fiind autorul care făcea cel mai des referire la păsări în operele sale.

         Singurele opere care sunt considerate cu adevarat originale sunt "A Midsummer Nigh's Dream" (Visul unei nopţi de vară), "Love's Labour's Lost" (Zadarnicele chinuri ale dragostei) şi "The Tempest" (Furtuna).




Mary Shelly- creatoarea lui Frankestein 



         Lăsând la o parte consacratul personaj în care copiii se costumează de Halloween, romanul "Frankestein" este unul original pentru timpul în care a fost scris, ideea de a-i readuce la viaţă pe cei morţi cu ajutorul ştiinţei fiind în acea vreme pe cât de plauzibilă, pe atât de înfricoşătoare.

         Mary Shelly a început scrierea acestui roman în urma unei provocări. Fiind nevoita să petreacă o întreagă vară în interiorul locuinţei Villa Diodati din Lake Geneva, din cauza unei erupţii vulcanice care provocase un "an fără vară", Mary Shelly şi iubitul său au început să poarte discuţii despre ştiinţă şi supranatural. În urma acestor discuţii şi lecturării cărţii "Fantasmagoriana", o antologie a poveştilor germane cu fantome, cei doi s-au provocat reciproc, iar cel ce avea să scrie cea mai înfricoşătoare poveste, avea să câstige provocarea.

         Se crede că aceasta a mai fost inspirată şi de moarte fiicei sale care a fost născută prematur.În urma acestui eveniment tragic, autoarea a intrat într-o depresie majoră, ajungând chiar să aibă halucinaţii legate de fiica sa decedată care se întorcea dintre cei morţi.



J.R.R. Tolkien- creatorul unui univers

          Tolkien a creat tot acest univers al "Pământului de Mijloc" pentru a-şi demonstra patriotismul faţă de ţara sa, dar si pentru a umple un gol pe care Anglia îl avea în momentul acela. De-a lungul timpului, Anglia a suferit modificări ale peisajului cultural, modificări suferite în urma migraţiilor şi invaziilor. Ca urmare, multe dintre istoriile si legendele epocii s-au pierdut. De aceea Tolkien a petrecut ani buni pentru a crea atât de în detali "Pământul de Mijloc", pentru a compensa această pierdere.




          O primă linie de inspiraţie se poate numi simplu "Beowulf", un poem epic anglo-saxon scris in engleza veche. Critica moderna a acestui poem începe chiar cu Tolkien, care era un celebru profesor la Universitatea Oxfort, specialist în limbi nordice vechi. Acesta a introdus în creaţia sa Stăpânul Inelelor conflictul fizic şi spiritual, conflict evident în "Beowulf". Primele doua carti ale trilogiei Stăpânul Inelelor dezvaluie un erou care trebuie să înţeleagă că el poate deveni un mosntru. Prima carte dezvoltă un "rau" extern, fizic, care necesită eroism fizic să fie combătut, iar cea de-a doua carte dezvoltă un "rau" intern, spiritual, care necesită eroism spiritual pentru a fi combătut. Aceste doua niveluri, unul Germanic şi altul Creştin corespund atât operei "Beowulf", cât şi operei "The Hobbit"

 scrisă de Tolkien. Pentru Frodo,ca şi pentru Bilbo şi "Beowulf", inamicul este el însuşi.

         Pe lângă "Beowulf", Tolkien s-a mai inspirat şi din alte locuri precum "Iceland's Poetic Edda" ce conţine poeme mitologice şi eroice, de aici fiind inspirate chiar numele piticutilor (hobbits) din "The Hobbit".

        Gandalf a fost inspirat din Kalevala, o structură ce conţine nouasprezece balade finlandeze, unde eroul este un şaman bătrân, înţelept, care avea o barbă lungă si puteri magice.



Gustav Leroux-creatorul "Fantomei de la Opera"


         Totul a început cu punerea bazelor unei fundaţii de cladire de operă cu 2.200 de locuri, comandată chiar de Napoleon al III-lea. Deşi fuseseră eliminaţi 12.000 de metrii pătraţi de teren, un flux de apă, aparent fără sfârşit, îşi făcea loc în fundaţia proaspăt săpată, fără ca nimeni să îl poată opri. Astfel, când clădirea a fost terminată, s-a născut un zvon despre un lac plin de peşte ce s-ar putea afla sub clădire. Gaston Leroux, un parizian ce a crescut cu zvonul acesta, avea sa se inspire din el pentru a scrie povestea sa gotică de dragoste, "Fantoma de la Operă".

         Evenimentele istorice şi fictive sunt destul de vagi în operele lui Leroux, acesta fiind capabil de a pretinde chiar pe patul de moarte că "fantoma de la operă a existat într-adevăr". Afirmaţia se referă chiar la Opera din Paris, învăluită în mister de atunci.







Jules Verne - anticipează tehnologia submarinului


         Jules Verne, un scriitor cât se poate de complex, a fost inspirat de vasta arie a tehnologiei, reuşind sa o împrietenească, într-un mod unic, cu literatura. "Cinci săptâmani în balon", "Călătorie în centrul Pământului", "Douăzeci de mii de leghe sub mări", mai are rost să continui?

O urma exctă a inspiratiei lui Jules Verne rămâne scrisoarea lui George Sand, care aprecia foarte mult scrierile acestuia. Scrisoarea conţinea urmatorul paragraf:




„Vă mulțumesc, Domnule, pentru cuvintele extraordinare pe care le-ați pus în două opere deosebite, care au reușit să-mi distragă atenția de la o mare durere și m-au făcut să uit îngrijorarea. Nu am decât o părere de rău în ceea ce le privește, anume aceea că le-am terminat și nu mai am încă o duzină de citit. Sper că ne veți călăuzi și prin profunzimile mării și că vă veți face personajele să călătorească în acele aparate de plonjat pe care știința și imaginația dvs. vă vor permite să le perfecționați”.



          Domenii precum biologia marină şi oceanografia l-au inspirat pe Jules Verne în scrierile sale, acesta fiind cel ce anticipează cu cincizeci de ani înainte, construirea submarinului, prin Nautilus. Numele primului submarin construit vreodată a purtat chiar numele de "USS Nautilus" (1954).

Posted on luni, septembrie 29, 2014 by Scarcris

1 comment

sâmbătă, septembrie 27, 2014

Pe parcursul anilor, în timp ce din ce în ce mai mulţi artişti îşi etalau personalităţile pe câte o pânză albă, secretele lor începeau să iasă din ce în ce mai mult la iveală. De fapt, probabil că asta îşi şi doreau, unii dintre ei. Operele lor ascund un amalgam de convingeri, idei şi viziuni asupra lumii şi, tocmai de aceea ar trebui să plecăm de la următoarea afirmaţie: înainte ca ei să fie artişti, au fost oameni.

Alături de un citat pe care îl îndrăgesc, în ciuda adevărului crunt pe care îl asunde în spatele literelor sale, aş vrea să continui pe această idee: „Ceea ce nu poţi spune te posedă. Ceea ce ascunzi te domină.”  Multe lucruri despre oameni pe care noi continuăm să îi admirăm şi astăzi pentru munca lor rămân nedescoperite. Cu toate acestea, încă le avem pe cele desprinse din arta lor. Tocmai datorită faptului că au fost oameni, mulţi dintre ei nu şi-au putut ţine tainele în frâu, pe când alţii le-au ascuns în cele mai îndepărtate colţuri ale existenţei lor. Unii s-au folosit de artă, şi-au îngropat secretele în sculpturi, culori şi cuvinte, pe când alţii au refuzat să se dezvăluie publicului. Totuşi, atunci când încercăm prea mult, unele lucruri tind să rămână pe dinafară. De aceea avem următoarele lucruri pe care artiştii fie au vrut, fie nu au vrut ca noi să le ştim, însă tot avem bucuria de a ne întâlni cu ele:

#1 Adevărul din spatele comportamentului neobişnuit al lui Salvador Dali

Se presupune că Salvador a mai avut un frate mai mare, care a murit la vârsta de doi ani. Totodată, numele fratelui său fusese Salvador Dali. La nouă luni după moartea lui, s-a născut Salvador pe care îl recunoaştem cu toţii. Din această cauză, atât părinţii, cât şi el au speculat faptul că Salvador ar fi fost reîncarnarea fratelui său decedat. Când Dali a împlinit cinci ani, părinţii l-au dus la mormântul decedatului şi i-au destăinuit convingerile lor, care s-au restrâns mai apoi într-o experienţă traumatizantă pentru artist. Multe dintre operele lui ulterioare acestui eveniment conţin aluzii către fratele decedat.

#2 Urechea lui Vincent van Gogh

Cu toate că ni s-a spus că Vincent şi-a tăiat una dintre urechi şi a trimis-o partenerei lui din vremea respectivă, afirmaţia este, surprinzător, falsă. Noua teorie ilustrează faptul că amicul său pictor, Paul Gauguin i-a tăiat lui Vincent o ureche în timpul unei lupte. Aparent, Vincent a aruncat cu un pahar de vin în amicul său, pe când Gauguin şi-a scos sabia şi i-a tăiat urechea, apoi a inventat povestea în care Vincent îşi pierde minţile, pentru ca el să nu fie arestat.

#3 Afirmaţiile lui Da Vinci

În toată viaţa lui, Leonardo Da Vinci nu a crezut niciodată o teorie care nu a fost demonstrată în mod clar şi necombatibil. Deşi a pictat “Cina cea de taină” şi credea în Dumnezeu, lui Da Vinci îi făcea plăcere să provoace convingerile stabilite de societate şi să critice literatura pe care o citea şi studia. În acelaşi timp, Leonardo a scris poveşti scurte, iar în cadrul uneia dintre ele, a ales să se adreseze unuia dintre fenomenele bisericii catolice: binecuvântatul obiectelor cu apă sfinţită. În poveste, după ce un preot a venit şi a aruncat cu apă sfinţită peste unul dintre tablourile lui, spunându-I că îl va câştiga însuţit din partea Raiului, Leonardo aruncă o vază cu apă în capul preotului în timp ce acesta trece pe lângă o fereastră.

Totodată, Leonardo a demonstrat faptul că Pământul exista de mai multă vreme de cât pretindea biserica şi din această cauză a intrat în conflict direct cu catolicii.

#4 Leonardo Da Vinci şi Michelangelo

Spuneam despre artişti că întâi de toate au fost oameni. Se spune că, deşi amândoi erau recunoscuţi ca genii şi artişti extraordinari, cei doi nu s-au bucurat niciodată de compania celuilalt şi nu s-au plăcut niciodată. Acest lucru este demonstrat printr-o scenă, care poate fi interpretată, totuşi, în mai multe moduri. În timp ce Da Vinci povestea unei mulţimi despre textele lui Dante, oamenii l-au chemat pe Michelangelo, care se întâmpla să treacă pe acolo, în acelaşi timp. Da Vinci a continuat, spunând “Explică-le acest pasaj din Dante, Michelangelo. Toţi îmi spun că ştii atât de multe.” La acest mesaj, Michelangelo a răspuns în timp ce trecea pe lângă ei: “Nu, explică-le chiar tu, cel care nu poate să facă o statuie din bronz şi care a fost obligat să renunţe la proiect, spre ruşinea lui.”

(“The Notebooks of Leonardo da Vinci”, Oxford University Press, 1952,  trans. Irma A. Richter, p.356 )

#5. Sub condiţii extremiste

Willard Wigan, un artist englez, lucrează doar între bătăile inimii, ca să nu distrugă piesa pe care o crează. Foloseşte orez sau nisip şi un bisturiu chirurgical pentru a-şi crea “micro-sculpturile.”

#6 Picasso şi cele 23 de cuvinte

Numele lui Picasso cunoaşte 23 de prenume, fie numele altor sfinţi, fie numele rudelor sale. Numele de Picasso a fost ales de mama lui, Maria Picasso y Lopey, pe când tatăl lui l-a numit Jose Ruiz Blasco. Numele lui complet este, de fapt: Pablo Diego José Francisco de Paula Juan Nepomuceno María de los Remedios Cipriano de la Santísima Trinidad Martyr Patricio Clito Ruíz y Picasso.

#7 Sadismul din copilărie

Întorcându-ne la Salvador Dali, se spune despre el că ar fi avut o înclinaţie considerabilă către durere şi chin încă din copilărie. Îi făcea plăcere să îi vadă pe alţii răniţi, trişti sau muribunzi. De exemplu, în timp ce se plimba pe un pod cu unul dintre prietenii lui, observând că una dintre barierele de siguranţă lipsea, Salvador l-a împins pe băiat peste pod. Podul nu numai că avea o înălţime de cinci metri, dar sub el mai erau şi roci zimţate. Băiatul s-a ales cu răni grave, în timp ce artistul continua să zâmbească şi să mănânce cireşe.




Cu siguranţă sunt multe alte lucruri despre care fie nu am auzit, fie nu s-a vorbit niciodată, dar pe care ne-am bucura să aflăm. De fapt, poate chiar voi sunteţi posesorii unor secrete pe care artiştii nu au vrut să ni le împărtăşească. Ce fel secrete stau în buzunarele tale? 

Posted on sâmbătă, septembrie 27, 2014 by emy

No comments

marți, septembrie 23, 2014







15 Ani de Fenomental - cel mai bine vândut album Vița de Vie (1 milion de exemplare) - vor fi sărbătoriți de către trupă pe 11 octombrie 2014, la Arenele Romane.

       Cei de la Viţa de Vie vor împărţi scena cu cei de la Paraziții, Gojira & Planeta H și K-gula, COMA, Niște băieți și Pinholes.

       Iată ce spun cei de la Viţa de Vie despre eveniment:      “Dintre toate cele 8 albume lansate până acum, Fenomental este materialul care ne definește cel mai bine ca trupă în ochii publicului. Reprezintă esența noastră și ne reamintește, de fiecare dată, cine suntem de fapt. Este originea noastră și, din când în când, trebuie să ne întoarcem la origini pentru a merge mai departe. Fenomental este exact opusul albumului Acustic, ce reprezintă cealaltă bornă reprezentativă a discografiei noastre. Cele doua albume sunt Yin și Yang-ul nostru, ce, la o distanță de 15 ani, puse unul lângă celălalt, echilibrează perfect balanța Vița de Vie”


      Ca un blog cuminte ce suntem, vă aducem la cunoştinţă "toate cele" ce trebuie ştiute, cu precizarea că 
persoanele cu vârsta sub 18 ani care doresc să participe la eveniment vor putea intra doar însoţite de un adult.

        Open doors – 16.00

Tarife bilete:


25 lei în perioada 1 iulie – 14 septembrie 
35 lei în perioada 15 septembrie – 11 octombrie 40 lei la intrare

Biletele le puteţi procura de aici:
       
        iabilet.ro - (AICI)
       Puncte fizice de vanzare : www.iabilet.ro/retea

Posted on marți, septembrie 23, 2014 by Scarcris

No comments

joi, septembrie 18, 2014


Mâna sus cine a plâns pentru Hazel şi Augustus şi pentru biata familie Stark, cine a stat cu sufletul la gură pentru Potter, Katniss şi pentru toţi cei a căror poveste a rămas încă aproape de inimile noastre. De ce Haruki Murakami ne-a îmbrâncit într-o mare de tristeţe la sfârşitul „Pădurii norvegiene”? Sau, chiar mai mult spus, de ce George Martin continuă să ne trântească în faţă tragicele evenimente care se petrec personajelor noastre preferate din „Urzeala Tronurilor”?

Răspunsul, pe cât de alarmant, pe atât de simplu: noi avem încredere în autori! Cartea e bună, ne place, o citim pe nerăsuflate, iar apoi, după ce o terminăm, rămânem cu fiinţa complet zdruncinată. Bineînţeles că avem încredere în scriitori, de vreme ce ei scot din buzunarele hainelor câte o poveste care, brusc, devine mai bună decât realitatea în care trăim. De multe ori, ei sunt furnizorii fericirii noastre. Dar ce se întâmplă când ne plasăm toată încrederea asupra lor?

#1 Personajul negativ şi autorul (care complotează)

Cu toate că eroul unui roman e întotdeauna în centrul acţiunii, personajul negativ nu se lasă nici el mai prejos. În timp ce protagonistul se chinuie, săracul, să-şi îndeplinească sarcinile, să crească sub ramele ochelarilor noştri pentru citit şi să ajungă fericit până la ultima pagină a cărţii, pesonajul negativ îşi doreşte acelaşi lucru. Nu ar fi asta o problemă, bineînţeles, doar că deasupra paginilor, un bătrân care îşi tot îndreaptă spatele aleargă frenetic cu un pix pe hârtia albă şi tot adaugă bile negre în linia vieţii din palmele eroului. În acelaşi timp, parcă ne ustură şi pe noi palmele pe măsură ce ne dăm seama de asta. Dar hei, autorul ştie el mai bine ce face. Şi, oricât de enervant ar fi, lasă personajul negativ să se bucure cât mai poate, pentru că cine râde la urmă, râde mai bine!

#2 Personajul negativ şi autorul (care ne scot din sărite!)

Să recunoaştem, de cele mai multe ori, eroul supravieţuieşte în urma tuturor tragediilor care se abat asupra lui. Acestea sunt cazurile fericite în care autorul varsă călimara plină cu veşnicie peste protagonist. Pe de altă parte, George Martin, îţi mulţumesc că îmi ucizi toţi eroii preferaţi, iar pe ceilalţi în ghidezi cu grijă prin Westeros, sau mai ştim noi pe unde.

#3 Autorul ,,viclean"

Totul e bine, paginile cărţii dau pe dinafară de la atâta iubire, zâmbete şi, pentru prima dată, speranţă într-o viaţă mai bună. Dintr-o dată, şi eu mă simt mai bine. Dintr-o dată, viaţa ne face cu ochiul, întâi personajelor, iar apoi, în mod implicit, şi mie. Cu cât mă apropii mai mult de final, cu atât mai mult toată fericirea mea se transformă în disperare, tristeţe şi lacrimi. Fir-ar să fie, John Green, n-o să mai citesc niciodată ceva scris de tine!

Bineînţeles, a doua zi alerg până la librărie şi-mi cumpăr „Căutând-o pe Alaska”.

#4 Autorul geniu (care ne pune răbdarea la încercare)

Lăsând la o parte finalurile devastatoare, să nu le uităm nici pe cele care ne obligă să ne uităm în gol câteva ore şi să contemplăm asupra celor întâmplate. Nu înseamnă că trecem autorul pe „lista neagră”, ci din contră, îl vom numi geniu, îl vom adora şi îl vom citi în continuare, pentru că are o putere atât de mare în cuvintele lui încât să ne îndemne să privim viaţă dintr-un alt unghi, printr-o altă perspectivă. Ulterior, aflăm că autorul lucrează la volumul al doilea, care ar trebui să fie gata în câteva luni, aşa cum ne tot spune pe pagina de Facebook. Ei bine, în ciuda insistenţelor şi rugăminţilor pe care i le adresăm din faţa micului ecran de laptop, lunile trec, iar volumul al doilea nu mai apare. Curios lucru, fiindcă autorul continuă să posteze pe site-ul de socializare cum că ar lucra la el în fiecare zi. Se pare că va fi un volum încărcat, îmi zic, plină de entuziasm şi nerăbdare.

#5. Autorul şi pagina albă

Timpul pocneşte din degete în faţa mea şi îmi dau seama, subit, că autorul rămâne conectat pe Facebook douăzeci şi trei din douăzeci şi patru. De fapt, şi pe Twitter, şi pe Goodreads şi pe contul de e-mail. Ia stai aşa! Nu cumva suferă de blocajul scriitorului?!

Şi încă un motiv pentru care n-ar trebui să avem încredere în ei...

Cu toate acestea, nu noi decidem dacă ne lăsam încrederea în călimarele lor sau nu, ci ei înşişi decid pentru noi, cei care tânjim după încă o poveste în care să ne aventurăm. Şi, deşi îi iubim, în acelaşi timp îi urâm, apoi ne dăm seama că nu am putea supravieţui fără obiectele acestea ale lor, mici, dreptunghiulare, care poartă înăuntrul lor lumi întregi şi care, cumva, reuşesc să ne aducă mereu fericirea.

Posted on joi, septembrie 18, 2014 by emy

No comments

miercuri, septembrie 17, 2014

                             
  Henry & June (1990)

       Paris, 1931. Acolo şi atunci se desfăşoară acţiunea filmului despre care vorbim azi. Deja vă puteţi face o idee despre decorurile filmului, vestimentaţia actorilor şi cam tot ceea ce ţine de imagine.
      Autoarea Anais Nin(Maria de Medeiros) îl întâlneste pe scriitorul Henry Miller şi pe June, soţia acestuia. După această întâlnire, Anais Nin începe să îşi lărgească orizonturile sexuale alături de soţul său Hugo, dar şi alături de Henry Miller, căruia îi finanţează cartea la care lucra în acea perioadă (Tropicul Cancerului), iar mai târziu chiar şi alături de soţia acestuia, June.
Deşi învăluit în tandreţea şi eleganţa anilor '30, filmul ia o turnură erotică. Întâlnirile dintre Henry Miller si Anais Nin devin din ce în ce mai frecvente, aceştia reuşind să ascundă legătura puternică dintre ei.
       Un cadru extraordinar al filmului, este acela în care Hugo, soţul lui Anais, vine acasă de la serviciu şi îl surprinde pe Henry în patul lor conjugal, urmând să înţeleagă de la soţia sa că Henry nu mai dormise de două zile pentru a-şi termina romanul. Cadrul îi înfăţişează pe cei trei în patul conjugal, apreciind romanul lui Henry, ce doi barbaţi chiar sarutând-o pe Anais în acel timp, fără ca soţul ei să înteleagă măcar că ar fi ceva între ei.
         Tot ceea ce face Anais Nin stă sub semnul explorării de sine, iar toate aceste "experienţe" umplu paginile jurnalelor autoarei. Aş putea spune că dorinţa de a experimenta lucrurile despre care scrie, o fac pe Anais Nin mai veridică, nu atât în faţa celor cărora li se adresează, cât pentru ea însăşi.
         Filmul are o alura boemă, uşor, dar doar uşor romantică. Replicile personajelor sunt scăldate în fum de ţigară, într-un cadru al Parisului anilor '30. Săli de dans, bordeluri, baruri, dar şi o eleganţă compatibilă cu vulgaritatea şi eroticul.
          Deşi un film destul de vechi, Henry & June îţi va capta atenţia imediat şi îţi va schimba cu totul concepţia despre viaţa de cuplu.





Posted on miercuri, septembrie 17, 2014 by Scarcris

No comments

sâmbătă, septembrie 13, 2014

Deşi îmi cunosc destul de bine biblioteca şi ştiu cam ce fel de cărţi ar trebui să am pe rafturi, într-o zi mi-am zis că ar fi interesant să le iau pe fiecare în parte şi să le răsfoiesc puţin, mai ales pe cele pe care încă nu le-am citit. Tot uitându-mă prin ele, am descoperit, fără să vreau, paginile acelea îmbâcsite de mulţumiri şi voie bună, pe care, nu zic că nu-s drăguţe, însă nu le prea citesc niciodată, mai ales dacă textul e sec şi parcă scris din obligaţie. Ca să nu apară neînţelegeri la capitolul acesta, să ştiţi că am găsit şi texte amuzante, scrise din inimă şi, deşi dedicate doar unor anumite persoane, nici prezenţa cititorului pe parcursul lecturii romanului nu a fost uitată. Cu toate astea, textele despre care vă vorbesc apar de prea puţine ori în experienţa mea de cititoare. La mine în bibliotecă nu au fost cine ştie câte dedicaţii şi mulţumiri care mi-au atras atenţia, însă am răsfoit şi mai departe de rafturile mele şi am găsit toate astea:










#1. „Acest document e prezentat ca o lucrare fictivă şi nu e dedicat nimănui.” Charles Bukowski

Mda, nici nu ai cum să te superi pe Bukowski, fiindcă ăsta-i el. Dedicaţia lui îl defineşte perfect. 










#2“Asta nu e pentru tine.”, Mark Z. Danielewski
Fir-ar să fie, trebuie s-o duc înapoi la libărie.











#3 “Pentru Colin Firth. Eşti un tip cu adevărat grozav, dar sunt măritată, deci cred că ar trebui să fim doar prieteni.” Shannon Hale
Pentru că un mesaj pe telefon sau un e-mail nu puteau transmite aceste cuvinte. Ei bine, acum îi pot da soţului meu un motiv să te urască. Adică, hei, pe el nici măcar nu l-am menţionat în dedicaţie.














4. “Tuturor duşmanilor mei. O să vă distrug.”, Frankie Boyle
Dacă aş fi duşmanul tău, să ştii că nu ţi-aş citi cartea, pentru că, dacă nu te suport pe tine, fii sigur că nu am de gând să-mi pierd ore din viaţă lecturând produsul existenţei tale pe care, repet, nu o suport, pentru că îţi sunt duşman. Şansele ca eu să văd dedicaţia ta sunt destul de mici.
Interesantă, totuşi.










#5 „Hei, tati! *îţi fac cu mâna*” Kiera Cass
Uite, asta mi se pare drăguţă. E simplă şi unică.




















6.“Tuturor fraţilor şi surorilor mele. Ce adunătură de… tâmpiţi.” Chelsea Handler
Ei, măcar e sincer.


 



#7.”Pentru Scott. Acum ce urmează, nenorocitule? De asemenea, pentru mami, tati, Kaiti, Laurie…” Allie Brosh
Volumul al doilea, sper.














Ei, dacă am de gând vreodată să termin de scris o carte, am să mă asigur ca dedicaţia să fie la fel de amuzantă şi trăsnită precum cele de mai sus. Nimănui nu-i plac textile seci, nu-i aşa? Cu toate că am făcut puţin haz pe seama lor, cărţile din care fac parte sunt, probabil (pentru că nu le-am citit pe toate, din păcate) lecturi plăcute şi, bineînţeles, nu pot fi judecate în urma unor simple dedicaţii. 

Voi ce dedicaţii neobişnuite aţi găsit în rafturile de acasă?

Emilia E. Tănase

Posted on sâmbătă, septembrie 13, 2014 by emy

No comments

luni, septembrie 08, 2014

     Zac întins pe podeaua de lemn şi mă joc, în calmul meu morbid, cu sunetele care îmi trec pe lângă inimă. Luna mângâie brazii în drumul ei spre cabana mea de lemn, biata mea cabană pe care am construit-o în bezna asta. La câţiva metri mai încolo, când încep să dau de Slăbănog, se chinuie să treacă un râu, în care-mi uit adesea sufletul pentru câteva ore. De multe ori, aş vrea să-l las acolo şi să nu mă mai întorc după el. Ce fericite sunt broaştele, ce vesele plutesc libelulele în brizele lor dulci – ce fericit ar fi sufletul meu printre ele. Aud cum fuge râul, mă gândesc la tălpile lui reci care alunecă, grăbite, peste capetele pietrelor care îşi duc veacul lângă el. Greierii se sting, unul câte unul, li se rup coardele vioarelor - le aud cum trosnesc – şi toţi copacii sunt tăcuţi. Valurile de căldură au încetat să se mai joace în părul brazilor, în timp ce restul, săracii de ei, strâng din dinţi şi-şi pun sufletele în ţărână, ca nu cumva să cadă şi să moară pe pământ, ci peste ele.
     Nici nu ştiu când a venit Septembrie, sau când m-am hotărât, subit, să-mi scriu moartea pe hârtie. Sunt într-o cabană de lemn de la începutul iernii trecute, singur şi rugându-mă să mă trezesc cel puţin în convalescenţă. Scriu rândurile astea pentru că am obosit şi tare mi-e teamă că mâine, de exemplu, aş putea să nu mă mai trezesc deloc. Nu-mi scriu mie, nu-i scriu nici ei, scriu unui viitor pe care l-aş fi putut ţine strâns între palme, în linia vieţii mele, dar care, dintr-un oarecare motiv, a ales să plece mult prea departe de lumea asta.
     Gândul mă poartă departe, mă aşază în Carul Mare şi mă trage, puternic, spre anii tinereţii mele. Eu nu pot să protestez. Din contră, mă întind şi mă las legănat de zilele şi lunile care trec pe lângă mine alergând, vesele şi triste, unele mai rapide decât altele. De câte ori am să mă mai las păcălit de timp? Deja mănâncă din mine, câte puţin în fiecare zi. Deja prea mult mă întind şi pe tava lui, îl rog să mai poftească o porţie, pentru că sunt prea amabil, fir-ar să fie.
     Valerie se ceartă cu valurile, apoi chicoteşte, alergând spre orizont cu braţele deschise. Eu sunt tot în Car, dar o văd, de sus, mă văd şi pe mine. Alerg  în spatele ei şi o ridic în braţe, îi simt trupul mărunt atât de aproape de al meu şi i-l gust, în timp ce o petrec în mare. Valerie se ceartă cu vântul, iar eu mă îmbăt cu parfumul goliciunii ei, respir şi inspir scadat, de teamă ca nu cumva să-i pierd vreun atom. Marea mă trage şi ea mai departe, timpul se duce mai înapoi.
     Valerie doarme peste inima mea, iar buzele mele poposesc pe fruntea ei, tremură şi zâmbesc. Lemnele îşi dau duhul lângă trupurile noastre, în timp ce noi ne încălzim cu sufletele lor . Luna n-a răsărit în seara asta şi eu, de acolo din Car, plâng peste pleoapele mele de jos, de lângă foc. Doamne, de m-ar fi lăsat timpul încă puţin acolo, pe plajă... Valerie se trezeşte când inima mea îi bate în obrazul de porţelan. Carul mă trage mai departe, fir-ar să fie.
     Sunt eu în grădina bunicii, culeg crizanteme şi mă uit către cer. Pentru o secundă, mă gândesc că poate eu, cel de jos, îmi dau seama de existenţa mea care-l urmăreşte de sus. Strâng stelele Carului puternic în mâini, mă ţin de marginile lui să nu cad peste bietul îndrăgostit care culege flori. Nu cad eu, dar îmi cad lacrimi şi de data asta.
     Râul parcă-mi curge prin vene, iar glasul lui e atât de puternic, încât îl aud în loc de bătăile inimii. Deschid ochii şi văd palmele lunii târându-se spre fiinţa mea benignă de pe podea.  Îmi ridic picioarele şi mă târăsc în întuneric, în timp ce palmele ei continuă să se îndrepte către mine. Carul Mare mă lasă în Carul mic, iar eu mă urc, cuminte, şi mă las zgâlţâit de minutele care trec pe lângă mine ca nişte săgeţi.
     Tot eu sunt jos, tot Valerie îmi umple aerul cu gingăşia ei. E vară şi e târziu, porţile vechi ale stadionului s-au închis de mult, iar noi suntem încă acolo, prăbuşiţi peste viorile greierilor care continuă să cânte pe sub noi. Faţa mea zâmbeşte toată la niciun centimetru distanţă de faţa ei. Buzele-i sunt în dreptul frunţii mele, iar ale mele în dreptul frunţii ei. Mă privesc ridicându-mi mâna dreaptă în aer, arătând către mine, o, Doamne, către Carul Mic în care stau şi mă privesc gelos, pe furiş. Mâna lui Valerie se împleteşte cu a mea, iar eu îi conduc arătătorul către acelaşi Car. Voiam să ştiu, tot timpul voiam să ştiu când şi cum zâmbeşte, cum tace şi cum se pregăteşte să-mi spună ceva. De jos, de lângă ea, n-o puteam vedea atunci. De aici o văd, dar e aşa departe de mine. Mă gândesc singur aici, în carul meu, cum ar fi dacă Valerie m-ar cunoaşte pe mine, nu pe cel care-i arată Carul Mic – ce ironie. Şi totuşi, dacă m-ar cunoaşte, poate că aş reuşi, cumva, să-i ating sufletul şi să-l iau aici, lângă mine, să vadă, să ştie, să nu mai plece niciodată. Dacă Valerie m-ar cunoaşte, atunci eu m-aş cunoaşte şi atunci m-aş urî.
     Carul Mic a plecat de ceva vreme, dar de-abia acum îmi dau seama. Când se opreşte, mă ţin de stelele lui şi mă aplec peste margine, ridic un picior şi îl cobor pe partea cealaltă, unde mă aşteaptă câteva minute pe care să calc, până jos. Merg desculţ peste ele şi simt cum tălpile mă ustură din ce în ce mai mult, mă dor şi mă chinui să ajung lângă canapeaua cafenie cu margini de catifea roşie. Încep să tuşesc, mă aplec către tălpi şi  văd carnea vie care-mi străbate pielea, unghiile zdrobite de ceva puternic, înnegrite, smulse, iar călcâiele aproape măcinate. Când îmi ridic privirea, sunt eu şi e şi Valerie. Valerie încearcă să se certe cu valurile, dar pentru ea nu trece niciun Car, nimic care s-o ducă înapoi, pe plajă, nimic care s-o lase să privească de sus, cum fac eu acum. Glasul i-a obosit, oricum. Încearcă să se lupte cu vântul, să îmbrăţişeze orizontul, dar braţele-i sunt frânte, îi mor într-ale mele.
     Ochii îmi ard şi văd totul ca printr-o pânză de păianjen. Fac un pas înapoi, iar pânza se preface în lacrimi care se întind disperate pe suprafaţa obrajilor mei sărutaţi de timp. Bietul Michael, bietul de el... Îl văd cum culege fiecare secundă din viaţa ei şi cum i le sărută, cum i le aşază în liniile din palmele lui. Ochii ei mari de chihlimbar privesc tăcuţi şi speriaţi către fereastră. Eu sunt lângă fereastră. Pentru câteva clipe, mă înspăimânt, crezând că mă vede cu adevărat. Clipele continuă să se înmulţească, Valerie se uită la mine, la eul meu din Car. Eu mă uit la ea şi plâng. Îmi acopăr gura şi urlu în pumni, mă golesc de toată durerea pe care urmează să o primesc din nou.
     Michael îi mângâie capul lipsit de păr şi îi sărută buzele încă fierbinţi. Mă apropii de canapea, iar ochii ei rămân fixaţi asupra fiinţei mele. Tălpile mele au murit când au ajuns lângă trupul ei costeliv. După ce Michael i-a strâns mâinile într-ale lui, eu am sărutat-o pe frunte, iar ea şi-a ascuns privirea în spatele pleoapelor diafane şi toată suflarea în spatele unui zâmbet larg. Valerie m-a cunoscut.
     - Hei, ce-ar fi să îţi citesc ceva? Sau, putem să ne uităm la un film. Hai, tu alegi, i-a zis Michael, mângâindu-i obrajii.
     Valerie nu răspunde.
     Michael tace.
     Eu aştept.
     Eu ştiu.
     Carul Mic îşi mişcă roţile, iar scârţâitul lor suprimă ultimele secunde de linişte. Michael mă vede şi el şi continuă să mă privească până când izvoarele din ochii lui încep să curgă. Mă târăsc în mâini înapoi la Car şi, în timp ce mă duce până la podeaua mea de lemn, demonii urcă, unul câte unul, şi îmi râd în faţă, în timp ce eu plâng.
     Deschid ochii şi îmi umblu privirea prin lumina lunii care a ajuns, în final, până la mine.  Îmi iau pachetul de ţigări de pe masă şi ies în aerul răcoros al toamnei. Totul e exact cum îmi imaginam. Caut carul mic şi carul mare, dar nu-l găsesc decât pe cel mic, acolo unde l-am lăsat. Unde o fi carul mare? Îmi aprind o ţigară şi las fumul să urce până aproape de el. Nu ştiu cât e ceasul sau în ce zi sunt. E septembrie, dar Valerie nici măcar asta nu ştie. Pentru ea, timpul va rămâne în ianuarie mereu. Aş vrea să pot s-o smulg de acolo şi să-i dau ei zilele mele de Septembrie, pentru că eu, cum am spus, sunt obosit. Eu am fost viitorul lui Valerie, iar carele ei n-au mers niciodată mai departe de mine. Ale mele, pe de altă parte, nu s-au întors niciodată altundeva, ci doar la ea.
     Valerie încă tace.
     Eu aştept.

Emilia E. Tănase


Posted on luni, septembrie 08, 2014 by emy

No comments